Virgil Botnaru: Volumul dvs de debut – Nou tratat de igienă – are o „biografie” aparte. A fost, printre altele, un răspuns (cât se poate de convingător) la întrebarea fiicei dvs dacă ați putea să scrieți o carte…
Anatol Moraru: Așa este. Obișnuiam să le povestesc fiicelor mele, înainte de somn (Daniela avea unsprezece ani, Doina – șase), un serial despre peripețiile unui purcel și a unei căprițe care treceau pe ascuns frontiera cu România, mergând dincolo după dulciuri și cărți, salvau copiii de lupul cel rău, mergeau cu troleibuzul la piață, se duceau în ospeție la rudele noastre, învățau bine la școală și făceau multe alte minunății… Fetele adormeau surâzând. Era iarna lui 2001.
Când s-a făcut primăvară, mai că-l întreceam pe Spiridon Vangheli prin cantitatea de producție artistică, ce-i drept, verbalizată. Daniela m-a întrebat atunci: „Tăticu, ai putea să scrii o carte?”. I-am zis că da. Și când copilul tău te consideră om serios și talentat, e păcat să-l dezamăgești.
Pe lângă asta, mi-a plăcut dintotdeaua să cunosc îndeaproape acest fascinant – iertați-mi patetismul pe canicula asta – cosmos al cărților. Mă gândesc și la cum a funcționat ereditatea, or, mama Nadejda, Dumnezeu s-o odihnească, avea harul povestirii, astfel încât evenimențialul cotidian, comentat de ea, devenea belestristică.
Pe urmă, predam literatura română studentelor de la Litere, încercând să le învăț să interpreteze și să aprecieze autori și opere mari. Multe dintre ele considerau că romanul Ion este expirat (cine se mai însoară azi cu o fată urâtă, pentru un hectar de ciornoziom?), sau nu înțelegeau care-i problema Vasiluței lui Druță, când afară tocmai e trendy să-ți iei un bărbat mai tânăr și se arătau nedumerite de ce se scriu atât de puține cărți despre realitățile de azi.
M-am gândit atunci să scriu despre viața campusului, asta fiind, cred, lumea pe care o cunosc mai bine, să scriu despre experienţele existenţiale care m-au marcat…
Și, în fine, eram înconjurat de înzestrații mei colegi: Nicolae Leahu, Maria Șleahtițchi, Margareta Curtescu, cei care au fost motoarele „grupului de la Bălți” și contextul/competiția a contat mult.
Dar întrebarea Danielei a fost principala motivație pentru a scrie Nou tratat de igienă, e adevărat.
V.B.: Ați scris și un roman – Turnătorul de medalii. De la publicarea lui au trecut (deja) doisprezece ani. Îndrăznesc să vă întreb, când vor urma altele?
A.M.: Mihai Ralea încerca să lanseze, în 1927, o discuție, reluând întrebarea formulată de Nicolae Iorga încă la început de secol XX: „De ce nu avem roman?”. Pe lângă opiniile personale, criticul găsea o explicație ușor șocantă a nesincronizării epicului interbelic cu modelele occidentale. După el, prozatorii români nu aveau respirație epică largă, precum, de exemplu, romancierii ruși. O afirmație atacabilă, firește…
Experiența facerii Turnătorului de medalii – care s-a scris în reprize și cu destule incidente neprevăzute, timp de aproape cinci ani – m-a făcut să cred că n-am răbdare rusească pentru roman. Oricum, mă bucur că mi s-a întâmplat acest lucru frumos și nu exclud că, într-o bună zi, pornind să scriu o nuvelă, m-ar putea „lua romanul pe dinainte”, dar, deocamdată, sunt tentat să fac proză scurtă.
Apoi, sunt destui romancieri buni între frontierele noastre acvatice, așa că nu mai moare genul fără mine…
V.B.: Pe lângă proză și eseu/ critică literară, ocazional, scrieți poezie. Vă gândiți să editați și un volum de versuri?
A.M.: Scriu foarte rar poezie, pentru că e ceva aparte pentru mine. Nici nu știu dacă am adunat versuri cât pentru un volum. Nu exclud, ba chiar mi-ar plăcea să scot și o carte de poezie, dar nu pentru că aș vrea să fur pâinea liricilor consacrați sau să devin scriitor total…
V.B.: Cu niște ani în urmă, ați scris, „la patru mâini” cu Adrian Ciubotaru, o piesă de teatru – Siamezii. Cât de mult diferă scrisul „în duet” de cel care se produce în intimitatea autorului cu pagina albă?
A.M.: Piesa Siamezii a fost scrisă în câteva zile de sâmbătă, în apartamentul lui Adrian din Tel Aviv (așa se numea, neoficial, micul cartier tihnit de lângă Lacul orășenesc, toponimic datorat faptului că în acele blocuri cu patru etaje au locuit în postbelic majoritatea evreilor din Bălți). A fost, într-adevăr, o experiență scriptică inedită. Am înaintat cu greu, pentru că despre teatru știam din lecturi și în calitate de spectatori, nu cunoșteam însă mașinăria, culisele. Piesa a fost montată în cadrul unui Laborator de dramaturgie modernă la Chișinău și publicată în revista Hyperion.
Am scris și o proză, Leo, „în duet” cu Dinu Cojocaru, publicată în Contrafort. Să nu uităm și de prozele scrise cu tine, publicate și acestea în Contrafort.
Asemenea exerciții rămân a fi relevante pentru că sunt ca un creuzet în care se topesc combinații de idei, experiențe estetice și existențiale, puncte de vedere diferite și, în rezultatul contribuției a doi oameni dotați, pot apărea texte cu identitate distinctă.
Pe urmă, ele denotă și o apetență sănătoasă pentru experiment.
V.B.: În opinia dvs, în ce măsură proza, oricare ar fi subiectul, este (și) autobiografică?
A.M.: Bătrânul Balzac, ca să pornesc de la clasici, împărțea furnicarul uman al Franței în tipologii umane, personajele vorbind, judecând, comportându-se și acționând în ramele unor caste sociale, biruind sau eșuând în funcție de mediul din care proveneau. Dar cum Balzac pretindea că era chiar secretarul societății franceze, a unei comunități în mijlocul căreia a trăit, înseamnă că proza sa este și autobiografică.
Pe urmă… Generația mea a trăit peste treizeci de ani sub comunism, când majoritatea aveau aceeași biografie – de om sovietic. Prin urmare, romane precum Iepurii nu mor sau Înainte să moară Brejnev sunt proze autobiografice pentru toți copiii sovietici, nu doar pentru Savatie Baștovoi și Iulian Ciocan.
Astăzi, trăind într-o lume globalizată, totul este biografia celorlalți și autobiografia mea.
V.B.: Cât de generos în subiecte este pentru dvs orașul Bălți?
A.M.: Dragă Virgil, Bălțul, cred că știi și tu, este un oraș foarte specific, care poate oferi săptămânal subiecte pentru oricâte tragedii, comedii sau drame vrei/poți să scrii…
V.B.: Au fost și cazuri când unele persoane s-au regăsit în careva persoanaje și apoi v-au cerut socoteală?
A.M.: Firește că am avut mici supărări și nemulțumiri după ce a apărut Turnătorul de medalii, un roman despre fauna și flora campusului universității bălțene. Deși parcă mi-am costumat bine personajele, fardul n-a ajutat. Am avut câțiva colegi care n-au vorbit o habă de vreme cu mine. Mai mult, pentru unii devenisem o spereitoare. Îmi amintesc cum o bătălie verbală din ședința unui consiliu al facultății a fost dezamorsată de o colegă de la Catedra de slavistică. La un moment, doamna le-a amintit protagoniștilor gâlcevei că este prezent și Moraru, care, fără niciun Dumnezeu, ar putea să-i transpună în personaje negative.
Nu de puține ori a trebuit să fac, ad-hoc, mici prelegeri despre nesimetriile dintre personaje literare și oameni reali…
V.B.: Pentru dumneavoastră, ca scriitor, contează mai mult opinia criticilor literari sau cea a cititorilor?
A.M.: E o întrebare provocatoare de tot. Asta pentru că în vremurile estetice pe care le trăim rolul criticii literare s-a diminuat simțitor. Instanța care determină succesul sau rateul unei cărți este… publicul cititor. Acesta fie cumpără masiv produsul, fie îl neglijează. Altfel spus, valoarea cărții este determinată nu atât/ nu doar de prețuirea criticii literare, cât, mai ales, de numărul de cititori-cumpărători.
Pentru mine sunt de importanță ambii jucători: pe de o parte, critica literară trebuie să rămână instituția în drept să valideze sau să amendeze produsul artistic, conform criteriilor estetice, întrucât are la îndemână calificarea și uneltele necesare, pe de altă parte, cititorul, dar anume lectorul versat, constituie destinația cărții, dimensiunea impactului sugerând și utilitatea produsului.
V.B.: De multe ori, chiar sub ochii noștri, viața bate literatura. La ce bun, atunci, literatura, atât pentru cel care o scrie, cât, mai ales, pentru cel care o citește?…
A.M.: Bine, la ce bun basmele? Pentru ca omul nefericit, prin duhul și litera basmului, să poată deveni ceea ce n-are nicidecum să ajungă în viața reală: să devină bogat, să se căsătorească cu fata împăratului, să călătorească peste mări și țări, să-i bată măr pe balauri și tot așa.
Literatura este drogul necesar pentru a ține piept unei realități agresive. Literatura este ca o secție de reanimare pentru o comunitate care-și iese din țâțâni…
