Sunt deja treizeci și trei de ani de când politicienii autohtoni încearcă să facă politică ca în Occident, iar cetățenii învață să aleagă corect în alegerile prezidențiale, parlamentare și locale. Starea actuală de lucruri din R. Moldova arată că până la obținerea unor rezultate notabile pe ambele dimensiuni e o cale atât de lungă… De altfel, ca să analizăm molecular istoria scurtă, dar densă, a vieții politice de după 1990, ne-ar trebui eforturi susținute și spații generoase, de aceea ne vom limita la doar câteva constatări sugestive.
Clasa politică formată, în mare, la începuturi din reprezentanți ai atotputernicului pe vremuri sovietice Partid Comunist a instrumentat vechile și eficientele tehnici politice: minciună, constrângere, mai și exploatând din plin nostalgiile cetățenilor după perioada comunistă. La rîndul lor, cetățenii, confruntați cu noile realități, când era deja voie de la poliție să convoace pe cei mai buni dintre candidați, au tot preferat (dintr-o lipsă de experiență democratică, dar și subminați de tehnici de manipulare și de PR) să aleagă aiurea. Astfel, pe rând, au venit în Parlament agragrienii și au pus limba moldovenească în Constituție, apoi comuniștii și socialiștii cu ura lor față de tot ce însemană românism. A venit și rândul unui hoț dovedit de milliard, Șor, care a reușit să corupă o bună parte din electorat, mai întâi în Orhei, apoi și în întreaga republică, ortacii căruia fiind porniți să fure harnic și mai departe. Nici formațiunile de dreapta n-au fost mai breze. De exemplu, liderul Frontului Popular, Iurie Ivanovici Roșca, formațiune de mare popularitate în epocă, care milita pentru valorile româneși, a sfârșit prin a deveni un antiromân feroce. La acesta se adaugă liderii Alianței care, înfășurați în mantia integrării europene, au compromis valorile occidentale prin goana după averi, prin abilitatea cu care au jefuit statul.
Alegerea Maiei Sandu și a obținerea majorității parlamentare de către PAS ar putea fi percepute drept o victorie de importanță a electoratului autohton, care s-a învățat să aleagă cu toată luciditatea și nu mânați de nostalgii, mințiți sau mituiți. Dar, se pare, lipsa unei experiențe în ceea ce privește exercitarea adecvată a actului politic, a exercițiului de guvernare își spune cuvântul, or, guvernarea actuală, foarte bine intenționată de altfel, comite, spre regret, destule gafe impardonabile, care produc nedumerirea și/sau decepția celor care i-au votat.
Lucrurile par să se agraveze și mai tare. Spun aceasta gândindu-mă la faptul că la alegerile locale din 5 noiembrie curent ar putea participa tocmai 60 de partide, iar la cursa electorală pentru primăria Chișinăului s-au înscris deja peste 10 candidați, majoritatea dintre ei fiind de dreapta. Călcatul pe greble a devenit, iată, un sport național. Sunt sigur că liderii unor formațiuni (cât de cât serioase) ar fi capabili să-și calculeze cu precizie de spițer șansele unei victorii în alegeri și, dacă ar fi onești și mobilați de dorința de a face bine oamenilor acestei țări, să facă coaliție cu alte partide de aceeași religie politică și să învingă. Mă tem însă că nimic din toate acestea nu se vor întâmpla și partidele care și-au declarat apetența pentru valorile românești și europene își vor pulveriza, din nou energiile și resursele, făcând loc unor socialiști, comuniști sau șoriști vopsiți, care, susținuți de Kremlin, știu să se unească în rău.
Până la urmă, nu ne rămâne decât să ne încredem încă o dată în discernământul electoratului care a mai rămas în republică și al diasporei, în capacitatea lui de a restabili normalitatea, alegând pe cei mai vrednici din puzderia de partiduțe, majoritatea dintre care ar rămâne acoperite de colbul gros al uitării, dacă nu ar exista alegeri.
