Omul mediu și cu acte în regulă din R. Moldova este un cetățean blând și răbdător. Filozofia lui existențială încape, se pare, în sintagma pe care o rostea dezolant de împăciutor bătrânul tată din „Ultima lună de toamnă” a lui I. Druță: „Las’că-i bine”. În aceste litere s-au depozitat/sedimentat teama și rădarea milenară a unei seminiții agresată de o istorie în convulsii. „Las’ că-i bine” este rudă apropiată cu „Capul plecat sabia nu-l taie”- în fapt o expresie a lașității și cu „Mai rău să nu fie”, spusă care certifică inexistența unui hotar al decenței.
De aproape treizeci de ani de zile, nici o sabie dușmană nu amenință la modul direct cârlionții basarabeanului. El este călărit de propriile lichele și nulități politice, pe care îi alege cu regularitate, vânzându-si votul pentru câțiva lei sau pentru o pungă de produse alimentare. În consecință, nimerește în mizerie, dar transportă întreaga responsabilitatea pe umerii Divinității: „Să nu dea Domnul să fie mai rău”. I se fură din buzunar un miliard, dar cetățeanul pașnic nu se precipită. Este pus de guvernare să întoarcă din buzunarul lui miliardu, deși nu el l-a furat, și el zice „Las’ că-i bine”.
Cel care e implicat direct în tâlhărie, candidează, cetățeanul blând îl votează, și Șor devinte „fruncea țării”, adică las’ că-i bine așa.
Acum, când i se spune că Unirea ar fi o ieșire din impas, basarabeanul, altfel blând și pașnic, se inflamează, or, el este moldovean și are statul lui recunoscut de ONU.
Cei care nu consideră deloc că-i bine, nu se implică, nu luptă, ei pleacă. Băieții șmecheri, indiferent de ce șleapcă politică poartă, huzuresc, pentru că rar în lume găsești specimeni care, jecmăniți și călăriți, murmură, aproape metafizic ”Las că-i bine”.
Oare până unde se întinde blândețea basarabeanului vecină cu prostia?
