Anatol Moraru // O întâmplare nocturnă

Am  un teren de 6 ari situat la 4,5 km depărtare de oraş, lângă Iazul Kaţapilor. Nu am învăţat să şofez şi, de cele mai multe ori, merg încolo şi înapoi pe jos. Vecinilor de „vilă”, motorizaţi toţi unul şi unul, le spun că vreau să mai slăbesc. Urc trei dealuri, cobor două văi şi, în cel mult 55 de minute, sunt pe loc. Întoarcerea în familie îmi ia mai mult, cam o oră şi un sfert, pentru că, normal, sunt obosit de eforturile agricole. Drumul de ţară curge pe lângă fâşii forestiere şi pe lângă câmpurile ce aparţin Institutului de Cercetări Selecţia, ogoare prelucrate conform tutror rigorilor ştiinţei agricole. Eh, dacă s-ar întâmpla şi pe terenul meu asemenea minuni agronomice…
Soţia nu vede cu ochi buni pasiunea mea pentru agricultură. Îi înţeleg supărarea: strădaniile subsemnatului nu dau rezultate care să fortifice bugetul familiei. De vină, mă jur, nu e lenea sau diletantismul. Se întâmplă că, în fiecare martie, aprilie, mai şi iunie, sunt foarte ocupat la facultate (cursuri, conferinţe, consultaţii, coordonări…). Când izbutesc să mă rup din campus, mă porăiesc până se lasă noaptea, ca să rămân în competiţie cu vecinii, lucru care nu-mi prea reuşeşte, deocamdată. Aşa se face că, pe când la ei roada dă primele semne, eu încă pun seminţele în sol. Nu am cum să renunţ însă, ţăranul din mine nu poate uita glasul cernoziomului.
Astăzi, ajuns la „moşie” pe la 17.00, am reuşit să stropesc pomii, să pun 16 rânduri de fasole şi alte 4 de porumb. Se întunecase de-a binelea. Am încuiat vagonaşul în care îmi ţin uneltele şi am pornit spre cartier. Eram obosit ca o fefeleagă, dar aerul cu miresme de mai mă făcea să mă gândesc la femei pasionate de literatură impudică.
Luna se ridicase de-o suliţă deasupra pădurii Mândreştilor. Păşeam domol prin chiar mijlocul drumului. Din spate m-a izbit lumina farurilor unui microbuz care venea dinspre Dobruja. M-am retras regulamentar pe ne carosabil. Ajuns în dreptul meu, microbuzul a frânat, şoferul a deschis portiera şi m-a îndemnat să urc. M-a mirat gestul. O lună în urmă, doi pasageri băuţi i-au tăiat beregata unui taximetrist, numai pentru că acesta n-a acceptat să-i ducă până la Alexăndreni. Am refuzat pentru că transpirasem, iar când mi se întâmplă, devin o bombă chimică amorsată. A insistat însă şi am urcat. Îmi voia binele omul.
Şoferul, un bărbat negricios, de vreo cincizeci de ani, spătos, cu părul cârlionţat şi mâini puternice, m-a întrebat dojenitor de ce umblu la ora asta pe drumuri? I-am spus că vin de la terenul meu agricol, că sunt în toată ziua la serviciu şi nu reuşesc să îngrijesc pământul cum s-ar cuveni, de unde şi, când am posibilitate, mă reţin până târziu. Nu se uita deloc la mine şi nu ştiu dacă barem mă asculta. A repetat cu acelaşi glas blajin: „Nu-i bine să umblaţi noaptea singur”. Microbuzul urca sârguincios dealul, şoferul se uita cu atenţie la porţiunea de drum croşetată de rădăcinile stejarilor de pe margine, iar eu priveam fascinat cum se developează sub lumina farurilor locurile, care ziua arată altfel.
„Băiatul meu era harnic ca şi dumneata. Harnic şi cuminte. A învăţat bine la liceu, îl lăudau toţi profesorii.” M-am gândit la neaoşul obicei de a ne preţui odraslele, de îndată ce întâlnim un  necunoscut.
„Nevastă-mea e bolnavă de inimă şi medicii i-au interzis să lucreze din greu, iar eu sunt de dimineaţă până-n noapte la volan, aşa că el, sărmănelul, avea grijă şi de vacă, şi de iepuri, şi de păsări, mai pe scurt, de toată gospodăria. Nu ştiu cum de reuşea să înveţe atât de bine.” Condrumeţul meu a scos o batistă din buzunarul pantalonilor şi şi-a şters fruntea şi ochii.
„După liceu, îşi dorea tare mult să devină arhitect. L-am convins să meargă neapărat la Chișinău, la Universitatea Tehnică. Învăţa şi acolo foarte bine. Era bucuros că-i reuşeşte. Şi, cu toate că avea bursă, se angajase paznic la o grădiniţă de la Buiucani. L-am certat. «Nu-i nimic, tăticule, îmi zicea, e mult mai bine aşa, mai câştig nişte bani, noaptea-i lungă, pot să mă pregătesc pentru cursuri, cât îmi pofteşte inima.»”
Vocea i se umezise. Şi-a scos din nou batista.
„După doi ani de facultate, îi vine altceva în cap: să-şi ia concediu academic şi să plece pentru un an în Italia, la construcţii. Nepotul Lilian era acolo de cinci ani şi se descurca bine. Cred că mai degrabă o fost ideea lui. I-am interzis. Nu s-a dat bătut. Îmi zicea aşa, cuminte: «Tăticule, o să fac bani, mă voi întoarce, vom deschide o afacere, să nu mai munceşti pentru alţii.
Acum e timpul, cât nu mi-s legate mâinile” M-am supărat rău pe el, era pentru prima dată când îmi ieşea din cuvânt. Nici bani n-a vrut să ia de la noi, a împrumutat de la un coleg de grupă, acela avea tată procuror, pare-mi-se.”
A sunat telefonul mobil al şoferului. A închis fără să se uite cine îl sună.
„A trecut pe acasă să-şi ia rămas bun şi nişte haine. M-a aşteptat să vorbim. Dar, ca dinadins, în ziua ceea a trebuit să plec tocmai până la Otaci şi, la întoarcere, mi s-a stricat microbuzul pe la Cupcini. Când am ajuns, plecase deja la Chişinău. A doua zi, a urcat în autobuzul spre Milano.”
Între timp, ajunsesem la răscrucea unde drumul de ţară se varsă în autostradă. Luminile oraşului erau la doar doi km distanţă. Şoferul aştepta răbdător să intrăm în flux, iar eu, tot mai marcat, așteptam continuarea acestei spovedanii nocturne.
„Băiat cuminte şi harnic, nu s-a pierdut nici acolo. Nu ştiu cum s-a lipit el de un arhitect din Milano, care l-a ajutat să-şi găsească de lucru şi să-şi pună actele în ordine. «Tăticule, îmi spunea bucuros la telefon, Luciano mi-a zis că, pe când era tânăr ca mine, venise din Palermo şi-a avut mare noroc de un avocat bătrân, care l-a ajutat să se pună pe picioare şi că acum e rândul lui să facă un bine.» Peste un timp, a început să ne trimită bani, aşa, când o sută, când o sută cincizeci de euro. Ştia că viaţa-i grea în Moldova. Nu ne-am atins de banii lui. Îi strângeam pentru când se va întoarce. Suna aproape în fiecare săptămână. Spunea că îi este foarte dor de noi.”
Am reuşit să intrăm în sfârşit şi noi pe autostradă.
„Aşa a trecut un an. I-am amintit că trebuie să revină la Facultate. «Nu-i nimic, tăticule, îmi zicea, uite, mai stau încă un an, că îmi merge bine, apoi mă întorc şi devin arhitect, îţi promit.»”
Pe 25 martie m-a sunat că se porneşte spre Moldova şi că ne-a pregătit o surpriză. L-am aşteptat patru zile negre şi patru nopţi albe. N-a mai ajuns, sărmănelul. În Ungaria, o basculantă a dat  la o curbă peste Volkswagen-ul lui. Asta îi era surpriza, îşi cumpărase mașină. A murit pe loc. Dragul tatei, dragul tatei, cum să trăim noi acum?”
L-am rugat să oprească lângă podul de peste calea ferată. Nu s-a uitat la mine şi nici nu mi-a răspuns la O seară bună! Lacrimile îi curgeau pe faţă, precum o ploaie torenţială pe parbrizul unui microbuz.
Am coborât în fâşia forestieră de lângă şosea. M-am prăbuşit la rădăcina unui stejar şi am izbucnit în hohote de plâns. Fratele meu Tudor a murit la 16 ani într-un accident.
Deasupra, o bufniţă ospăta dintr-un şoarece tânăr, care ieșise să vadă cum răsare luna.