În familia noastră circumstanțele morții bunelului din partea tatei, Spiridon, au fost mult timp învelite într-o plapumă a tăcerii. Adică știam că a fost un om gospodar, că era vesel și darnic, că avea autoritate printre scumpieni, că s-a judecat cu șeful de post și a câștigat procesul, că ținea mult la bunica Olga și la cei trei copiii ai săi – doi băieți și o fată și că a murit la Prut. Bunica, tata, unchiul Andrei și nana Ustina evitau întrebările noastre, ale nepoților, despre cum a murit bunelul. Abia prin clasa a cincea, tata mi-a spus cu jumătate de gură că a fost împușcat, când trecea Prutul. Fiind un pionier des privitor de filme cu soldați sovietici, care mureau eroic pentru patrie, mi-l imaginam pe bunelul Spiridon forțând Prutul spre Vest și murind glorios sub gloanțele hitleriștilor. Am aflat adevărul mult mai târziu, abia după 1990, când deja era voie. Istoria morții bunelului Spiridon s-a dovedit a fi o expresie a fracturării unui destin nimerit în mașinăria războiului, similară cu cea a sutelor/miilor de basarabeni.
Tata spunea că, după ce frontul a trecut spre Iași, bunelul, care înțelesese încă din prima ocupație că sovieticii sunt o catastrofă, a trecut Prutul în înot și a mers spre Huși, unde aveau niște rude. Vroia să se înțeleagă cu acestea ca să-și ducă familia într-acolo, cât se mai putea încă. Când s-a întors, nu știa că rușii au pus deja grăniceri pe Prut. Când a ajuns pe la mijlocului râului, a fost somat de un soldat rus: Stoi! Streleati budu! Bunelul a început să înoate înapoi, spre malul românesc. Glontele l-a nimerit drept în inimă. Bunica Olga a fost chemată la Sculeni, centrul raional de pe atunci, și a mers apoi însoțită de grăniceri pe malul Prutului, unde i-a fost arătat un cadavru și a fost întrebată dacă acesta e bărbatul ei. Bunica și-a recunoscut cu greu soțul mort, umflat de apele care l-au ținut câteva zile în adâncuri. După spusele tatei, bunica susținea că el a fost îngropat în cimitirul de la Taxobeni, lucru în care nu credea, pentru că nu au fost niciodată într-acolo, nici măcar de Paștele Blajinilor. Mai degrabă, credea tata, bunelul a fost îngropat chiar acolo pe mal, iar bunicii i s-a spus să tacă, dacă vrea ca ea și copii să nu sufere.
Și ea a tăcut, cum au tăcut și ceilalți. Totuși, mecanismele de discreditare au funcționat, pentru că, mai târziu, s-a zvonit că bunelul a fost împușcat când se întorcea cu marfă de contrabandă, aducea niște stofă. Pe tata l-a durut gozav acest neadevăr: „Era om bogat, cu pământ, cu vite, cu vie, cu livadă, la ce bun ar fi făcut contrabandă cu stofă?”
Astăzi, noi ne tot întrebăm nedumeriți: de ce oamenii, care sunt liberi să aleagă pe cine-l consideră mai vrednic, să spună ceea ce consideră că vor să spună, să se manifeste, să protestetaze, se tem? Se vede că frica pe care le-au băgat-o comuniștii în oase, n-are cum să dispară așa din senin.
Anatol Moraru // Stoi! Streleati budu! sau cum a murit bunelul Spiridon la Prut
