NordNews
Avem ce spune

Anatol Moraru // Unchiul Vanya

Nutream încă din clasa a X-a un sentiment aparte pentru unchiul Vanya, un amestec de adulare şi respect. Nu era căsătorit, muncea la Uzina de Tractoare din Chişinău şi, totodată, îşi făcea studiile la Politehnică, secţia cu frecvenţă redusă. L-am îndrăgit îndeosebi după ce, la nunta verişoarei Lucia, care se mărita în satul vecin, am lăsat dezbrăcatul miresii pe seama mirelui şi am însoţit acasă două fete mari. Unchiul Vanya le-a minţit că am 18 ani şi că sunt student la Politehnică. Eram tulburat: urma să debutez în ringul erotic pentru seniori. Am petrecut cele câteva ore pînă la venirea zorilor în casa cea mare: unchiul, într-un colţ cu Maria şi eu, într-altul, cu Ana, stăpîna casei.
Adormeam lipit de sînul ei, ce mirosea a busuioc. Ana mă trezea, eu încercam timid s-o sărut, ea se împotrivea puternic, eu adormeam din nou, iar ea mă dezlipea de la sîn… Înţelegea că ceva nu-i curat la mijloc. Auzise că studenţii sînt obraznici cu domnişoarele, iar inocenţa mea nu confirma legenda. Pe de altă parte, nu putea prelua iniţiativa, or, în acele vremuri, fetele mari se temeau de părinţi şi de gura satului. Aşa că, după ce fata n-a mai ştiut cum să procedeze, am adormit îmbrăcaţi pe divan. Unchiul Vanya, din cîte auzeam, o călărea pe Maria.
M-am trezit ud lioarcă. Nu făcusem pe mine, slavă Domnului, pur şi simplu alături se mai culcase şi Maria. Fetele erau în cămăşi de noapte şi miroseau a secreţii. Unchiul nu se auzea nicăieri. Mi se părea că fetele nu dorm, aşteaptă ceva de la mine, dar afară se făcea ziuă. Ana s-a ridicat şi, punîndu-şi o şalincă de mătase peste umerii goi, m-a condus prin răcoarea dimineţii spre portiţa din fundul grădinii. Am încercat s-o îmbrăţişez. M-a respins cu privirea, a închis portiţa şi s-a pornit spre casă, fără să spună un cuvînt. Eram supărat, or, dacă doi flăcăi se duc la fete, tot împreună trebuie să se întoarcă, pe cînd unchiul mă orfelinase într-un moment atît de greu. L-am căutat în ziua aceea, ca să-i cer socoteală, dar plecase la Chişinău: la orele 20, intra în tura de noapte. Cînd ne-am întîlnit peste trei săptămîni, m-a luat el de nasturi: „Ce-ai stat, măi, ca blegul? Săraca Ana aştepta s-o desfaci, iar tu nu te săturai de somn. A trebuit să mă fac eu tot numai sculă şi s-o frec şi pe dînsa, că era scandal. Iese că mi-am luat numai  mînz din urmă.” A încheiat-o în rusă, mă rog, locuia în cămin la Chişinău: „Karoci, plemeanic, iz tebea Cazanova, kak iz menea Iurii Gagarin, blea”. M-au rănit atunci vorbele unchiului, acum îmi dau seama că eu eram vinovat, că n-am răsflocit-o.
Peste doi ani, unchiul a mai făcut o figură de vîsşii pilotaj: a plecat la Novokramatorsk, unde făcuse armata, şi s-a întors cu Svetlana, cu care s-a şi căsătorit, fără ca noi, rudele, să fim entuziasmate de alegerea sa.
Eram student în anul III, cînd unchiul a plecat în Republica Democrată Germană. Conform contractului, urma să activeze ca tinichigiu într-un orăşel în care era dislocată una din unităţile militare sovietice. Svetlana şi cele două fete rămăseseră la Chişinău într-un apartament cu o cameră, pe care-l primise unchiul de la uzină.
Peste trei ani, a divorţat şi, nu după mult timp, s-a recăsătorit acolo cu o rusoaică grasă, fosta soţie a unui maior, băutoare şi fumătoare înrăită, care ştia pe dinafară cele mai pipărate înjurături milităreşti. Cum ar fi spus bunelul Pantelei: „Buni bani pe vacă o dat!”
Cînd, după căderea zidului berlinez, trupele sovietice şi personalul auxiliar au început să fie retrase în URSS, unchiul Vanya Boguş a fugit cu grăsana lui tocmai lîngă Stuttgart, ca să i se piardă urma. După şapte ani, a devenit cetăţean german şi se numea Ivan Bogus. Obişnuia să sune la Paşte şi la Crăciun. Vorbea ore întregi despre succesele sale de lăcătuş la uzinele Mercedes: are salariu mare, un taxi, plătit de companie, îl duce şi-l aduce zilnic de la serviciu şi-a luat un apartament  fain, a călătorit prin toată Europa, etc. Fraţii mai mari ai unchiului, nanii Filip şi Valeriu, bombăneau: cum, mămuca mă-sîi, stă acolo de atîţia ani, cîştigă atîta bănărit şi nu-i dă în gînd să ne ajute să cumpărăm vre-un Mercedes sau  vre-un Audi mai bunişor şi mai ieftin? Surorile lui, nana Evghenia şi cu mama, nu înţelegeau de ce nu   trimite nişte televizoare second hand, maşini de spălat sau cutii cu detergent nemţesc. „Uite, cum se îmbogăţesc oamenii care n-au acolo rude: aduc automobile, maşini de spălat, frigidere şi multe alte lucruri, da’ noi, cu frate acolo…”, spuneau ei în cor. M-a frămîntat şi pe mine reticenţa unchiului faţă de prosperarea clanului Boguş, dar mi-a trecut repede. Pentru mine, era mai important faptul că am un unchi în Germania. Îl consideram un lingoul de aur depus la bancă, pe care s-ar putea să nu-l foloseşti niciodată, dar care îţi dă siguranţă. Posibil că l-au indispus pretenţiile rudelor şi a dispărut, pentru un timp, de pe radar.
M-a sunat la începutul verii. Mi-a spus că a suferit o operaţie complicată la coloana vertebrală şi nu mai lucrează la uzină, că trăieşte dintr-o subvenţie de 500 de euro lunar, mai are nişte economii, dar neînsemnate, că a divorţat, aşa că, pe la sfîrşitul lui august, intenţionează să vină „la Moldova”, să ne vadă pe toţi. Ar vrea să-l găzduiesc eu. I-am zis că-l aştept cu plăcere, doar trebuie să-mi sune cu vre-o două săptămîni înainte, ca să mă pregătesc.
Cum, vorba unui matelot de pe Dîmboviţa, vara nu-i ca iarna, am uitat de proiectul unchiului. M-a sunat în seara lui 20 august şi mi-a spus că sîmbăta viitoare îmi bate la uşă. Le-am rugat pe fete să doarmă cîteva zile la mama-soacră şi camera lor am pregătătit-o pentru odihna unchiului. Cristina mea pregătise bucate moldoveneşti, ca scumpa nostră rudă să se simtă acasă.
L-am aşteptat întreaga familie dis-de-dimineaţă. N-a venit şi nici n-a sunat. M-am gîndit să nu i se fi întîmplat ceva şi am căutat toată ziua hîrtiuţa cu numărul lui de telefon din Germania. N-am mai găsit-o. Nu i-am sunat pe ceilalţi, ca să cer de la ei coordonatele, pentru că unchiul vroia să le facă o surpriză. Nu m-a sunat nici a doua şi nici a treia zi. M-am gîndit că o fi apărut vre-o problemă-două acolo, de, viaţa-i ca şi economia de piaţă. Tocmai peste o săptămînă, ne-a sunat, cînd ne culcasem deja. Era beat criţă. Într-un tîrziu, am înţeles că e la Dubăsari şi vine a doua zi spre seară. Nu ne-am mai problematizat.
A apărut luni, pe la 21. Avea un buchet de trandafiri albi, două geamantane şi un zîmbet, care-i dezvelea dantură încă bine păstrată. Era îmbrăcat cam umil, pentru un neamţ bogat. I-a dăruit Cristinei florile şi nevastă-mea s-a încruntat. Îi plac la nebunie trandafirii albi, dar proaspeţi, să se vadă roua pe ei. Fetelor le-a întins cîte 100 de lei şi cîte o ciocolată Dor. Eu m-am pricopsit cu unul dintre geamantane, că era gol. M-am bucurat tare: era un geamantan nemţesc, cu lacăt secret şi ecuson pentru nume, prenume, adresă şi ţară.
Unchiul s-a băgat în baie, iar Cristina mi-a făcut capul minge de rugby. Era profund dezamăgită de darurile rudei mele: „Măcar fetelor să le fi adus nişte ciocolate din Stuttgart.” Şi eu gîndeam la fel, dar am rugat-o să tacă. Ne-am aşezat la masă şi unchiul ne-a certat că nu respectăm legile castei. „Am înţeles că aveţi un Opel Vectra? Cine mai umblă acum cu asemenea automobile?” „Dacă vreţi să ştiţi, jumătate de Moldovă se plimbă cu Vectre”, i-a răspuns Cristina. „Nu, voi trebuie să aveţi un automobil conform poziţiei voastre în societate. Cum aşa, nepotu-meu e profesor, tu contabilă şi cînd colo– o Vectra. În Germania e altfel. Dacă eşti profesor, avocat sau medic, trebuie să ai casă scumpă, maşină scumpă, haine scumpe şi aşa mai departe, ca să te deosebeşti de ceilalţi”. „La noi e astfel”, am mormăit.
Am golit o sticlă de coniac şi am dat cep alteia. Fetele s-au dus la mama-soacră. Unchiul a plouat cu promisiuni generoase. „Am să vă ajut să luaţi un Mercedes bun şi ieftin, o să negociez cu Heinrich, vecinul. Cînd vin în următoarea vizită, vă aduc un televizor plasmă, am eu unul şi se colbăieşte în debara, n-am să uit nici de o maşină de spălat Bosch, un aparat de fotografiat performant, poate o combină muzicală acolo…” Cristina îl mînca din ochi, eu aveam temerile mele.
Nevastă-mea i-a aşezat unchiului patul în camera fetelor şi s-a dus să se culce, făcîndu-mi semn să închei summit-ul.
Rămaşi singuri, am turnat coniac în păhăruţe şi i-am spus că l-am aşteptat sîmbăta, duminica şi lunia trecută, că m-am gîndit la ce-i mai rău. Mi-a povestit că a ajuns sîmbătă dimineaţa, împreună cu prietenul său Rudy, în Audi-ul acestuia, la Dubăsari. Rudy are acolo o ibovnică de 19 ani, căreia îi plăteşte mîngîierile. „Am găsit şi eu o nevastă de 36 de ani şi s-a rupt filmul. A fost o nebunie. Şapte zile şi şapte nopţi, dăi şi dăi. Mi se pare că n-am mai avut o asemenea femeie în viaţa mea. Urla de plăcere. Bine că eram doar noi în tot hotelul. Drept că m-a costat o groază de euro.” Nu m-a bucurat defel confesiunea lui şi i-am propus să mergem la culcare „că mîine ne aşteaptă un program de odihnă încărcat”. Unchiul însă avea chef de discuţie, aşa că i-am povestit despre ce fac rudele noastre, pînă am golit sticla. El a mers să se culce, iar eu am strîns masa şi am spălat vesela. Intuiţia îmi spunea să nu mă grăbesc lîngă Cristina. Am stins lumina în bucătărie, am deschis televizorul şi am butonat, pînă am dat de un western. Filmul respecta întru totul litera genului: protagonistul pozitiv, puternic, abil şi curajos, ba învăluia preria într-un nor de colb, ridicat de copitele mustangului său reeducat, scăpînd astfel de ceata duşmanilor ticăloşi, printre care se evidenţia un şerif perfid şi corupt, de-ţi venea să-i bagi insigna în fund, ba dărîma mobila din saloon cu corpurile duşmanilor surprinşi tocmai cînd serveau paşnic cîte un whisky, ba le făcea găuri în frunte pentru ochiul al treilea… Cînd tocmai măgarul de şerif îl implora pe eroul pozitiv să-i cruţe pielea, fiind gata să-i cedeze serviciul şi mulţi dolari pe deasupra, mi s-a părut c-am auzit uşa de la intrare. Peste vre-o cinci minute de suspiciuni, m-am dus spre camera fetelor. Uşa era deschisă, aşternutul răvăşit şi unchiul lipsă. Ceasul de pe perete arăta 2 şi un sfert. Am ieşit tiptil din apartament şi m-am îndreptat spre strada Bulgară, unde cîteva gherete funcţionează non-stop. Pe străzi, nici ţipenie. Doar lîngă staţia Dacia, un taxi aştepta cu răbdare pe cel mai întîrziat dintre pasageri. Unchiul nu se vedea nicăieri în pustietatea asta. M-a cuprins frica. La noi nu-i ca-n Viena, să te plimbi cînd îţi doreşte stomacul. „Unde dracu o fi?” Am început să-mi tîrîi picioarele spre bloc. Ajungînd pe strada Iorga, m-am uitat în lungul ei spre ieşirea din oraş şi am văzut cum unchiul traversa şoseaua de centură şi se apropia de benzinărie.
Am luat-o la fugă într-acolo. Unchiul îi flutura în faţă unui lucrător, îmbrăcat în salopetă albastră, cu sigla companiei Rompetrol, cîteva bancnote şi-l întreba într-o rusească aproximativă dacă ştie vre-un local unde ar putea să se distreze. Trezit de suma văzută aievea, acesta îi recomanda cafeneaua Mr. Brown din centrul urbei şi se declara pregătit să-l transporte chiar cu Vectra lui. L-am asigurat pe tip că nu e nevoie de nimic şi i-am urat cît mai multe automobile însetate de carburanţi. L-am apucat strîns de braţ şi ne-am pornit spre apartament. Pe drum, l-am certat cu blîndeţe pentru lipsă de fair play: oraşul ăsta e plin de nebuni, mai ales pe vreme de noapte, şi nu e normal să le fluturi bancnote pe la nas, iar eu port răspundere pentru integritatea lui corporală. Acasă, am deschis o altă sticlă de coniac şi nu m-am culcat, pînă nu l-am auzit sforăind. M-am aşternut în salon, ca să n-o dernajez pe Cristina. M-am trezit a doua zi, pe la 9. Cristina plecase la serviciu, iar unchiul dormea, de parcă… căzuse de pe cruce. L-am trezit pe la 11, or, peste o oră ne aştepta la pescuit domnul Nicu, proprietarul unui unui iaz din Sadovoe. Unchiul avea o privire de bou lovit cu barosul între coarne. N-a vrut să mănînce nimic şi am băut cîte-o cafea cu coniac. A sunat Mihai, vecinul de la  doi, cu care convenisem să ne poarte cu Vectra lui. Ne aştepta afară. Le-am făcut cunoştinţă, apoi am urcat în automobil şi am mers la piaţa agricolă din cartier, ca să cumpărăm merinde. Iniţiaţii ştiu de ce: peştele se prinde cu vodcă şi zacuscă. Mihai s-a oferit să cotizeze şi el, dar l-am refuzat: „Cum se poate? E ruda mea, aşa că-mi asum toate cheltuielile.” Unchiul a rugat să iau cît mai multă bere.
Ne-am dus apoi la Artiom, cumnatul lui Mihai, medic pediatru la Spitalul pentru Copii, care avea unelte de pescuit şi care, după cum îl lăuda Mihai, încă niciodată nu s-a întors fără peşte.
Pe la 12 şi ceva, am ajuns la casa domnului Nicu din Sadovoie. S-a urcat cu noi şi ne-am dus la iaz. Situat la 3 km de sat, heleşteul era înconjurat de sălcii şi avea apa curată. De îndată ce-am coborît, unchiul a adormit pe o cuvertură, la umbră. Artiom şi-a întins uneltele, iar eu am început să curăţ, să tai şi să aşez pe o faţă de masă caşcavalul, şunca, peştele afumat, salamul, castraveţii, roşiile, ceapa şi usturoiul. Mihai tăia pîinea, iar domnul Nicu, rămas numai în chiloţi, ne povestea cum i-a venit lui ideea să facă iaz în această văiugă, unde păşteau vacile cînd erau copii. „Aşa iaz nu mai există în tot raionul Glodeni. Peştele ştie doar de mine. Iată, vă dau voie să folosiţi orice unelte doriţi. Nu mă tem deloc, să vedem cît o să puteţi prinde.” Avînd dezlegare la peşte, Artiom m-a rugat să-l ajut să întindă o plasă. Am luat capătul şi am înotat pînă în celălalt mal. Apoi, l-am trezit pe unchi. Arăta ca un berbec căzut în prăpastie. I-am sugerat să se împrospăteze în iaz, că-l face de ruşine pe Friedrich der Grobe. Noul neamţ nu-l cunoştea, dar m-a ascultat şi şi-a spălat imaginea. Aşezat la masă, s-a dezlănţuit. Le-a povestit celorlalţi cît de bine trăieşte el în Germania, i-a invitat pe toţi în ospeţie, le-a promis că-i ajută să-şi cumpere automobile bune şi ieftine. Generozitatea sa a trezit admiraţia celorlalţi, mai mult, ca să hiperbolizez, pînă şi peştii veneau la mal să-l vadă. Medicul s-a ridicat de cîteva ori şi a mers să verifice uneltele. Se întorcea de fiecare dată tot mai dezamăgit. „Să am pardon, a zis domnul Nicu, nu e vina mea: iazul e plin de peşte”. Într-adevăr, parcă dorind să-l enerveze pe Artiom, că celorlalţi le păsa mai puţin, peştii săreau în înălţime şi cădeau la fel de artistic. Cînd eram ameţiţi de-a binelea, domnul Nicu l-a întrebat pe unchiul Vanya dacă nu doreşte vre-o mîndră din sat. Îi organizează el una de 16 ani, de 20, sau mai în vîrstă, de care îi place neamţului. Garantează, sînt profesioniste, fac tot ce-ţi doreşte şurubul. Şi nu cer scump, doar o sută de dolari. Ştiam că în oraş poţi găsi o mîndră ol incluse şi cu 200 de lei, dar n-am intervenit, pentru că unchiul avea 57 de ani. Ruda mea n-a fost atent la oferta domnului Nicu şi a povestit în nuanţe aventura sa erotică de la Dubăsari, pronunţînd de două ori suma cheltuită pentru urletele de plăcere ale transnistrenei. Povestirea a plăcut pescarilor. Mulţumit, unchiul s-a dus într-o parcelă de porumb, pentru nevoi personale. Proprietarul de iaz a interpretat tăcerea neamţului nostru ca pe o acceptare, s-a îndepărtat la cîţiva paşi şi a început să butoneze celularul. Artiom a prins un crap de vre-o două sute de grame şi chiftea de bucurie. Unchiul era încă în popuşoi cînd s-a apropiat un Renault, vechi ca naţia franceză. După ce s-a aşezat norul de colb, a coborît un tip mustăcios şi muşchios ca un gladiator. Unchiul a ieşit din pădurea de porumb. „Poftim, herr Vanya, fata a venit şi-i gata să se apuce de treabă”, i-a zis domnul Nicu. Unchiului i-a picat faţa. L-a tras într-o parte şi a început a se bîlbîi că nu-i împotrivă, că i-ar plăcea, dar n-are bani la el. Domnul Nicu s-a posomorît, precum o zi de noiembrie, iar „gladiatorul” s-a enervat la culme: „Nu mă interesează nimic. Eu am adus fata, am cheltuit benzină, aşa că nu vă kozliţ’, băieţ’?” Unchiul n-a găsit nimic mai potrivit decît să se arunce în iaz. Am negociat cu „proxenetul” şi cu două sute de lei am rezolvat. După ce muşchiosul mustăcios şi zeiţa dragostei au plecat, s-a rupt ceva în petrecerea noastră, adică imaginea unchiului s-a şifonat. Stăpînul iazului şi-a amintit că s-a înţeles cu un vecin să meragă la Glodeni. Ne-a urat baftă în toate şi a plecat în 10 minute. Pe medic l-a cuprins un dor nebun de pescuit şi s-a dus la uneltele sale. Mihai a zis că-i place să prindă peşte doar din tigae şi-a propus să-l ducă pe unchiul Vanya la stîna din apropiere, să mănînce caş. M-am alăturat lui Artiom, care, iritat de nereuşită, mi-a povestit ce pescuit fabulos a avut el la iazurile din Viişoara, Sturzeni, Mihăilenii Noi, Danu, Hîjdieni, Năvîrneţ, Corlăteni etc. Peştele continua să-şi bată joc de răbdarea lui. Se termina şi asfinţitul. Mihai şi unchiu-meu se pierduseră în lume. Artiom a scos un ţipăt victorios – prinsese unul mai mărişor: „Încă niciodată nu m-am întors fără peşte!” Am înţeles că Mihai şi unchiu-meu mulg oile, aşa că am pus ce mai rămăsese din merinde într-o sacoşă, am strîns nişte vreascuri şi am aprins focul. M-a strigat medicul să-l ajut pe medic să scoată plasa, că celelalte unelte le strînsese deja. În plasă nimerise un crap de vre-un kilogram jumate, dar, vorba proverbului: „la cel sărac şi mîţa-i din bordel”, l-am scăpat chiar lîăngă mal. „Ca să nu păţim ruşinea faţă de neamţ, mi-a zis Artiom, uite cum facem; cînd ne întoarcem în oraş, mergem pînă la mine acasă. Am în congelator cam vreo patru kg de peşte. Îl pui la dezgheţat, mîne îl prăjeşti, faci o mămăliguţă, un mujdei acolo şi o să înţeleagă neamţu’ c-a fost acasă, la origini.” Am stat în jurul focului vreme îndelungată, războindu-ne cu detaşamentele de ţînţari. Ne turnam coniac şi Artiom povestea istorii despre peşti şi peştoaice. Aproape de miezul nopţii, am văzut apropiindu-se luminile Vectrei. Unchiul dormea buştean pe bancheta din spate, Mihai era şi el frumos. Urcat în automobil, Artiom l-a susţinut imediat pe noul neamţ, iar bunul meu vecin de la doi a ţinut să-şi verse părerile de rău: „Nu te supăra, dom’ profesor, dar nici chiar aşa nu se poate! Îl duc eu la stînă, ciobanii i-au dat să mănînce caş, el i-a invitat la dînsul în Germania, apoi a început să vorbească cu ei în nemţeşte. Cum se poate aşa, cînd oamenii au avut tot respectul faţă de el? Bine, asta mai treacă-meargă, dar m-a sunat Belozerski. Îl ştii, primarul de Sadovoe. Erau la frigărui cu nevasta, fecioru-său şi logodnica acestuia, plus agronomul-şef cu soţia. Ne-am dus într-acolo. Belozerscki şi ai lui se odihnesc mai în toată vara în Thailanda, are o casă şi un Jeep, ca milionarii, da’ moşu-tău a început să-i invite în Germania, ca să-şi cumpere maşini ieftine şi bune. Apoi iar a început să vorbească nemţeşte. Cînd colo hop, nora lui Belozerski a învăţat germana la Universitatea de Stat din Chişinău. Şi, după cum am înţeles, ea vorbea mai bine decît moşu-tău. Mai pe scurt, n-o fost bine cum s-a comportat, nu te supăra că-ţi zic, dar ştii că nu iubesc să gîdil calul.”
Mihai vroia să-l descărcăm pe unchi la scara blocului, dar i-am vorbit de ideea lui Artiom. Ajunşi lîngă casa medicului, l-am trezit. A ieşit peste vre-o zece minute cu un pachet. Ne-a rugat să-l aşteptăm, că vrea să aducă şi o sticlă de coniac din frigider. Abia a intrat în casă, că Mihai a şi pornit Vectra spre blocul nostru: „I-ajunge, că şi aşa mi se plînge soră-mea, că se îmbată des în ultimul timp şi caută scandal”.
Unchiul Vanya s-a trezit cu greu şi nu înţelegea în care ţară se  află. L-am tîrît, efectiv, pînă la pat, unde a adormit îmbrăcat, spre nemulţumirea Cristinei. A doua zi, m-am trezit pe la 9. M-am apucat să prăjesc peştele şi am pus la fiert mămăliga. Unchiul n-a vrut să mănînce: „Nu mai pot, crede-mă”. L-am tratat cu un coniac. A sunat Mihai. Unchiul şi-a pus lucrurile în geamantan şi am coborăt. Mihai arăta ca un bostan călcat de o vacă neglijentă. Urcat în Vectra, unchiul a adormit din nou. Mihai a tăcut pînă la Pruteni. Nici eu n-aveam chef de vorbă. Cumătrul Vasile şi cumătra Maria erau acasă. Vorbisem cu el, care e pădurar, să-l ducă la Prut, să-l poarte pe la rudele noastre şi apoi, peste cîteva zile, să mi-l aducă înapoi. Zeama de pui, mămăliguţa şi vinul alb ne-au vindecat pe toţi. Unchiul a început să le povestească şi noilor gazde despre cum huzureşte el în Germania. Aproape că-i ştiam discursul pe dinafară. „ Mare limbut şi chiliman îi e şi moşul ăsta al tău, mi-a zis Mihai, cînd ne întorceam. Dacă n-ai fi fost tu, nu-l mai răbdam”.
Cumătrul Vasile a sunat peste o săptămînă. A doua zi, mi l-a adus pe unchi, care semăna cu brînza de vacă slăjită. Ne-am limitat la o cafea şi la o sticlă de coniac. Unchiul m-a rugat să-i împrumut, dacă pot, 170 de euro pentru biletul de autobuz: „Am avut o înţelegere cu Rudy să mă întorc cu el la Stuttgart. Dar prietenul meu a plecat acum trei zile şi eu n-am calculat bine cheltuielile”. I-am dat banii, dar n-am ezitat să exprim revolta de două decenii a neamului Boguşenilor:-Dacă erai un om cumsecade, nu iroseai banii cu curvele, ci aduceai nişte cadouri ca lumea. Spui că te-ai simţit bine şi la cumetrii Vasile şi Maria, şi la maică-mea şi la nanul Valeriu, şi la nanul Filip, şi la nana Evghenia, nu ştiu cum te-ai simţit la mine…
-Excelent, a mormăit unchiul.
-Cred şi eu. De ce nu te-ai gîndit să dăruieşti rudelor măcar cîte o sută de euro? N-au ei nevoie de milostenie, se descurcă, dar sînt sigur că aveau să-şi amintească: uite, a fost fratele, cumnatul, unchiul Vanya şi a făcut un gest nemţesc…
-Eu promit că am să-ţi întorc banii, imediat cum ajung în Germania.
-Dar nu despre asta e vorba, nu sînt un cerşetor.
L-am petrecut pe unchi pînă jos, unde îl aştepta Mihai. I-am plătit ca să-l ducă la Chişinău, de unde urma să se îmbarce în autobuzul cu destinaţia Munchen. Mihai i-a pus geamantanul cu darurile rudelor în portbagaj. L-am îmbrăţişat pe unchiul Vanya, care arăta ca o Germanie, după ce a plătit despăgubiri de război învingătorilor şi i-am zis să mai vină pe la noi. Am întrezărit în ochii lui mari, de bou leneş, un licăr de regret, sau poate mi s-a părut. Am aşteptat pînă Vectra a intrat pe şoseaua de centură, luînd direcţia Chişinăului.
Au trecut 6 luni de atunci şi unchiul Vanya tace…
 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata