Anatol Moraru & Virgil Botnaru // Încă o scrisoare deschisă

Bună ziua, dragă Făclie. Mă numesc Lucian Priscu și, după ce m-am adresat Gardianului, Adevărului, Jurnalului Național, Săptămânii, Timpului și, ca să nu uit, Literaturii și Arta, publicaţii care, revoltător de tot, n-au manifestat interes, îmi pun toată speranţa în temeritatea, corectitudinea şi tactul pedagogic, care vă caracterizează, încă de la numărul zero.

De fapt, ce vreau să vă spun Dumneavoastră și cititorilor?

Obiectul nemulţumirii mele profunde este nimeni altul decât Teo Buzilă, cel pe care toată lumea îl consideră (în fapt, o imensă amăgire colectivă!) scriitor canonic și profesor cu vocație. De unde şi mă văd nevoit, oricât m-ar durea ființial, să spun adevărul adevărat despre acest domn. Cel mai mult mă nemulțumește că manualele şcolare, istoria literaturii şi întreaga naţiune este indusă în eroare. Mi-aţi putea reproşa: de ce abia acum, domnule? Mai mult, m-ați putea învinui de ingratitudine. Însă, dragă redacție, cer clemențăși atenție…

La început, totul era OK. Mi-a fost profesor la facultate, m-a învăţat să interpretez opere şi să critic autori de toată mâna, tot de la el am deprins arta esteticii, mi-a fost (și nu mi-e rușine să recunosc acum) mentor.

Dar… drumurile noastre s-au despărțit într-o zi caniculară, când am descoperit că lipsesc din antologia bilingvă Singularies destines, parcă așa suna. Era foarte important, vital chiar, să devin cunoscut și în spațiul european.

Intrasem plin de emoții în librăria din cartier și m-am dus glonte spre standul Apariții recente. Am deschis la cuprins, dar nuvela Remember forever lipsea. Nedumerit, am început să răsfoiesc, una câte una, cele 147 pagini. Tufă! Apoi am verificat versiunea engleză… Nici acolo.

Ieșit din librărie, l-am sunat numaidecât pe domnul profesor, or, uitasem să vă spun că anume el îmi solicitase proza pentru antologie: „Felicitări! Vei fi singurul autor din afara Chișinăului”, mi-a zis atunci. Știind că urma să plece în vacanţă la băi, i-am transmis pânăîn seară nuvela…

Mi-a răspuns doamna Iren: „E la Suceava, pentru o săptămână. E ceva urgent?” Am mormăit că nu, deși aș fi avut nevoie ca niciodată de clarificări.

Abia acum înțeleg cât de descalificat este. Înainte de toate, e un impostor. Dânsul pretinde că este scriitor de mare altitudine, dar știu că va nega și la poligraf (cum altfel?) că jumătate din cele 7 romane editate de el mai rezistă datorită faptului că a valorificat ideile, sugestiile şi titlurile ce-mi aparțin.

Nu înțelegeam de ce se schimba brusc la față când îi citeam textele mele. De cele mai multe ori, îmi recomanda să nu mă grăbesc. Într-un târziu, mi-am dat seama de ce proceda astfel. La o lectură atentă, am descoperit proprietatea mea intelectuală, bine ascunsă printre propozițiile sale. Mult timp nu-mi venea să cred că e capabil de așa ceva.

Într-o zi, m-a rugat să-i mai fac un serviciu: să duc două două baloturi la punctul de recepție a maculaturii. Şi, imaginaţi-vă, deasupra revistelor, ziarelor, hârtiilor vechi erau texte de-ale mele. Ei bine, multe pasaje erau subliniate cu creion roşu.

Acum realizez de ce obișnuia să-mi citeascăîn voce manuscrisele sale- era, pur și simplu, nesigur. Înţelesese că sunt mai mult decât un ascultător disciplinat. Nu mi-a venit să contabilizez (iar acum lucrul acesta este imposibil) cât de mult am fost furat. Parcă-l văd: trăgea adânc din țigară, mijea ochiul stâng, ridica degetul arătător și striga arhimedic: „Da! Da! Ai dreptate. E antologic, tinere!” De altfel, unii critici mai versați au remarcat cât de eterogenă este poetica romanelor sale, lucru straniu, cum bine știți, în cazul unui singur autor. Acum, dacă l-ați ruga Dumneavoastră să clarifice problema interferențelor, sunt sigur că ar da vina pe redactorii de la edituri, care, ce-i drept, nu sunt uși de biserică, dar nici porţi de bordel.

Mă tem că nu sunt singurul pe care l-a mutilat structural. Și când spun asta, mă gândesc la ședințele Cenaclului de miercuri, al cărui coordonator se declara. De fapt, iertată să-mi fie nemodestia, eu eram cel care dirija întreaga activitate. Mai mult, replicile, comentariile, intervențiile acide ale dânsului provocau abandonul masiv al aspiranților la glorii literare. Ce-i drept, adora domnișoarele poete, chiar dacă versurile tipelor erau slabe, precum o vacă colhoznică, abia ieşită din iarnă. Obișnuia să rostească câte un laudatio, pe care-l încheia emfatic: „Felicitări, dragă! Fii binevenităîn cercul poeților!”

E un vanitos ieftin, vă asigur. Îmi amintesc cum abuza oamenii din campus cu xerocopii ale interviurilor apărute în mass-media sau cu două-trei intervenţii referitoare la opera lui, pretinzând ca toţi să-i admire performanţele. Dacă l-aţi fi văzut cu câtă fascinaţie citea felicitările de pe panoul de afişaj al facultăţii, redactate (la insistenţele lui, vă jur) de colegii de catedră, cu ocazia ordinarului succes literar.

CV-ul îi este corpolent și pentru că referințele critice ocupă câteva pagini, întrucât sunt inserate și sintagme de genul „Am primit la redacție cartea lui…”

E ridicol, mai mult, penibil, când se consideră un scriitor de succes și, în consecință, poate cuceri toate femeile. Foloseşte frecvent neologisme, practică explicații savante, crezând că femeilor le plac bărbătușii deștepți. E sigur mai ales în cazul studentelor de la anul întâi. Nici măcar nu realizează că ele hohotesc din politețe. Nicio femeie, dacă-i inteligentă, nu poate cădea pradă păingenișului retoric al dânsului. Este sub nivelul meu moral şi civic să aduc exemple concrete, voi invoca totuși cazul doamnei L. M., colega lui de facultate. Se zice că, iritată de hărțuielile lui verbale, i-ar fi tăiat-o: „Ascultă, dragă, aș prefera în patul meu mai degrabă un armăsar, decât de un flecar!”

Pe lângă toate, acest ins e şi un profitor cronic. Am intrat de multe ori la el cu listele şi contribuţiile în valută ale studenţilor care voiau să-şi „rezolve examenul altfel”. Regret profund acest fapt…

E un mercantil și un zgârcit fără pereche. Invocă, de fiecare dată, tradiţia americană ca fiecare să-și achite consumația, indiferent de sex, vârstă și rubedenie, dar acceptăîntotdeauna să fie servit.

Știu că dânsul colaborează doar cu revistele literare care plătesc onorarii și se ceartă grozav cu redactorii când întârzie să i le achite. Nu l-am văzut să dea vreodată un ban cerșetorilor, reproşându-le că nu l-au convins.

Plus la toate, e un minciunos fără scrupule. Mi-a promis că-mi scrie avizul la un studiu, pregătit pentru o prestigioasă revistă de la Cluj. I-am dat textul, am așteptat câteva săptămâni, iar când l-am prins, într-o zi, s-a supărat că-mi fac griji. După ce-a plecat la Veneția, portăreasa blocului nostru de studii mi-a dat manuscrisul:

”L-am găsit în sala 343”. Nici nu era răsfoit măcar.

Fireşte, aș putea să adaug şi alte argumente, dar închei aici, în speranța că nu mă veți considera un calomniator ordinar, sau un discipol ingrat. Pur și simplu, nu mai pot tăcea adevărul…

 

Cu înaltă considerațiune, Lucian Priscu,

Magistru în Arta Comunicării, premiant

al Concursului Național Tinere condeie,

co-fondator al Cenaclului de miercuri.

 

Răspunsul redacției:

 

Stimate domnule Lucian Priscu. Am primit scrisoarea dvs. Vă informăm că am trimis o copie rectoratului Universității în care activează domnul profesor și, o alta, Consiliului Uniunii Scriitorilor, singurele instituți în drept să ia decizii în acest caz.      

 

         

Redactor-șef, V. Bujor.

 

 

Dragi cititori, dacă vă spun că m-a dezamăgit teribil şi acest răspuns, vă spun adevărul. Eu nu-s un tip vindicativ și n-am vrut ca scrisoarea mea să ajungă acolo unde au trimis-o. Voiam doar să fie publicatăși profesorului meu să-i fie numaidecât rușine. Dar, vorba inspirată a lui nea Costache de la Colonița: „cum e țara, așa-i și presa!”

 

P.S.  Am ieșit precipitat din campus și mai nu m-am ciocnit cu Sergiu Păcuraru, de la Limbi moderne.

–        Salut și felicitări multe. Chiar e o onoare pentru mine să te cunosc.

–        Despre ce vorbești?

–        Cum adică, ești prezent în Singularies voices, cu Remember foreverși scoți foc pe nări?  Mai ales că profesorul vorbește atât de frumos despre tine în prefața antologiei. Te consideră o voce distinctă.

–        Despre ce vorbeşti?

Păcuraru mă privește lung, pe urmă caută prin servietă și scoate o carte cu copertă galbenă.

–        Ți-o dau până mâine. Îmi datorezi un Tuborg.

 

Am scăpat antologia pe asfaltul umed…

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata