Anatol Voleac: În Afganistan mâncam „tușonkă”… fabricată în 1936  

Domnul Anatol Voleac, lector la Catedra Militară a Universității de Stat “Alecu Russo” din Bălți, a participat în calitate de medic militar la războiul din Afganistan. Redacția NordNews a considerat necesar ca experiența afganeză a domnului Voleac să fie cunoscută de câți mai mulți cititori. În acest scop, i-am solicitat domniei sale un interviu, pe care îl propunem mai jos.

 

Nordnews: Domnule Anatol Voleac, cum ați ajuns în Afganistan?

 

Anatol Voleac:În 1981 am primit ordin de a mă deplasa în Afganistan, și fiind ofițer, locotenent major, medic, firește, am îndeplinit acest ordin. Acasă îmi rămăsese soția și două fetițe: cea mai mare avea trei ani, iar mezina – doar un anișor. Mi-am luat echipamentul de ofițer, două valize cu diferite haine de iarnă și de vară, și am zburat pe 19 iunie 1981 la Tashkent. Două zile am stat la punctul de repartizare, iar pe 21 iunie am ajuns in Kabul. Trebuie să vă spun că soldații, care erau trimiși în Afganistau, aveau, de regulă, o perioadă de  aclimatizare, dar noi, ofițerii, nu am avut-o. Mi-a fost foarte greu, fiindcă veneam din districtul militar  Baltic, din Kaliningrad, unde temperatura medie era de 25 de grade, iar în Cabul era deja de plus 65 de grade Celsius. Peste două zile, am fost trimis în orășelul Șandant, în divizia numărul cinci, comandată de colonelul Boris Gromov. Am fost repartizat în divizionul anti tanc, în calitate de medic de divizion. Cel mai insuportabil era să porți pe căldurile celea de neimaginat o uniformă din lâna, așa-numita “pașa”.  Echipamentul era conform celui din districtul militar Moscova, unde, la temperaturi de minus 40 de grade, noi, ofițerii, purtam așa-numitul “bușlat”, chipiu, cizme de chrom, adică și în Afganistan eram echipați ca de iarnă. La sfârșitul anului 1981, am avut norocul că a venit Măreșalul Ahromeev și, vazând această gogomănie, a dat ordin să fim echipați în uniforme militare din bumbac, care făcea să suportăm mai lejer temperaturile ridicate. Peste două luni de pregătire, am ieșit pentru prima dată la îndeplinirea misiunii divizionului nostru, care consta în asigurarea pazei drumului pe o porțiune de 120 km, segment pe care erau dislocate patru pichete. Ele asigurau circulația transportului militar atât al nostru, cât și al afganezilor. Personal, am nimerit la pichetul al treilea, de lângă muntele Ceara, pentru că astfel era posibil să asigur medical toate pichetele mai  rapid. La fiecare pichet era câte un instructor sanitar, dar nivelul lor de pregătire profesională era slab. Aici am cunoscut și practicat zilnic medicina în condiții de război. La pichetul de lângă Ceara eram trei ofițeri, doi plutonieri și 45 de ostași, adică o mâna de oameni. Pichetul era amplasat în două case, ridicate prin anii 1965 de specialiștii bulgari, care au construit și acel drum de beton de la orașul sovietic Kushka până la Kabul. Erau case din piatră, cu acoperiș de beton, unde era foarte cald zi și noapte. Cea mai mare problemă însă era lipsa apei. Unica sursă de apă se afla la o distanță de zece kilometri de pichet și, din cauza pericolului de a fi atacați, am săpat în albia râului, și, la o adâncime de cinci metri, am dat de apă. S-a format o băltoacă de vre-o zece metri în lungime și trei în lățime, dar cel mai interesant era că au apărut și niște peștișori mici. Apa s-a limpezit foarte repede și noi am început s-o folosim. Calitatea ei lăsa de dorit și de aceea noi o fierbeam și adăugam plante spinoase pentru cămile, Astfel, fiecare ostaș putea să întrebuințeze acest ceai. Dacă plecau în vre-o deplasare, atunci în plosca fiecărui soldat se adăuga câte două pastile de pantocit, un preparat din clor, care, timp de jumătate de oră, nimicea toate bacteriile din apă, adica o purifica, făcând-o bună de băut. Superiorul nostru nemijlocit era comandantul pentru educație Igor Vasilievici Seniakov, care avea experiență  de un an de luptă în Afganistan. El m-a învățat multe lucruri necesare, pentru a putea supravețui în aceste condiții. Noi, medicii, eram foarte bine asigurați cu pastille, preparate, soluții fiziologice etc,.  pentru a putea acorda primul ajutor rănitului. Aprovizionarea cu alimente era la fel de bună, dar majoritatea dintre ele erau conservate, chiar și cartofii. De asemenea, foloseam ceapă uscată, frunze de dafin și piper negru. Carnea era în și ea în conserve (renumita tușonkă), dar, ce-i drept, cu anii de fabricație 1936–1938, după cum glăsuiau inscripțiile de pe ele, însă erau gustoase. Afganistanul a fost un poligon de acumulare a experienței militare, atât a pentru militarii activie, cât și pentru rezerviști. La început, ostașii aveau armament obișnuit, pistol-mitralieră, pușcă-mitralieră și alte arme,  pe urmă, în luna octombrie, 1981 au apărut aparatele pentru vedere nocturnă, care permiteau să vedem noaptea  până la 350 de metri depărtare. Tunurile aveau dispozitive  care permiteau ca artileriștii să vadă până la o distanță de mai mult de 5000 de metri, îndeosebi în munți, unde aerul este curat, nu sunt lumini, și aceasta ne-a permis ca pichetul nostru să fie bine protejat. Deasupra pichetului nostru era muntele Ceara, de vreo 800 de metri înălțime, de unde eram atacați, de când în când, de inamic, si, de aceea, am decis ca acolo să amplasăm un pichet mai mic. În toată seara, la orele 20:00, la acest pichet se duceau patru ostași care erau asigurați cu hrană, cu apă pentru 24 de ore, cu aparate de observare nocturnă, cu stație radio pentru transmisiuni și legătură. Ei trebuiau să raporteze situația la fiecare oră. Am împărțit aria de observare și acțiune în câteva sectoare, am învățat ostașii cum să raporteze, și aceasta ne-a salvat de multe de atacuri prin surprindere. Inamicul era observat la o distanță de trei-cinci kilometri, îndeosebi ziua, și,  astfel, era întotdeauna respins.”

 

Nordnews: Ați participat nemijlocit la operațiunile militare?

 

Anatol Voleac:  „Dumneavostră  mă întrebați de acțiuni militare. La 12 septembrie 1981, eram într-un raid de cercetare și am fost rănit. Inima glonțului a nimerit într-un ostaș de alături, dar în mine a nimerit cămașa glonțului, care s-a lovit de turela blindatei. Desigur că i-am acordat primul ajutor ostașului rănit, aplicându-i garoul,  am anunțat imediat elicopterele, care zburau deasupra noastră, să aterizeze ca să trasporte rănitul la spital. Inginerul de bord mi-a zis că sunt și eu plin de sînge, însă am crezut că e de la ostașul rănit. Din cauza condițiilor extremale, nu simțieam rana. Comandantul Igor Seniacov mi-a atras atenția că sângerez. Abia când am ridicat cămașa, am observat că sunt rănit. Schijele nu au atins cavitatea abdominală și de aceea nu am întreprins nimic. Abia peste trei luni, când am nimerit în batalionul de medicină al garnizoanei, am făcut fotografia roentgen. Medicii m-au întrebat dacă ele nu mă deranjează. Trăiesc și acum cu aceste schije sub piele. La prima etapă, efectivul pichetului nostru s-a întors în unitate fără pierderi. Am pierdut doi ostași de la alte pichete, unul din ei era Pașa Pagaiev, un băiat foarte bun din Karaganda.”

 

Nordnews: Cum a fost pentru un medic militar să trateze oameni mutilați de război?

 

Anatol Voleac: „În 1980 am avut un stagiu de pregătire în internatura medicală din Riga, adica pe noi ne pregăteau din toate punctele de vedere, mai ales în domeniul   chirurgiei și bolilor infecțioase. Înțelegeam că ne pregăteau de acțiuni militare. Astfel, misiunea mea era de a acorda primul ajutor medical și de a evacua răniții intr-un loc sigur, unde sa fie tratați în condiții favorabile. La începutul intervenției (1979-1980), atât spitalul, cât și batalionul medical erau dislocate în corturi. Chirurgul opera, sanitarul stătea cu medelnița deasupra capului, se făcea focul  în  burjuică  ca să fie încălzit cât de puțin acel cort, altfel rănitul nu putea să suporte operația. După ce am respins un atac, a fost adus un rănit care avea o schija în picior. Din cauza temperaturilor extrem de ridicate începuse deja procesul de gangrenă. Ostașii care l-au adus, au vrut să mă mintă, zicând că l-au rănit dușmanii, dar când am scos schija din picior, mi-am dat seama că ei au tras în el, vârsta ranii fiind de două zile, tocmai când ei au fost împreună într-o misiune. I-am amputat o parte din picior. În obligațiunile mele de medic militar intra și acordarea ajutorului medical ostașilor din armata afganeză. Țin minte un caz, când un ostaş si-a tras un glonte în mâna, ca să nu plece într-o operațiune. Trebuia să-i amputez un deget. Nu vreau să mă laud, însă, chiar dacă nu eram mare chirurg, am reușit să-i restabilesc acest deget și, în timp de două luni, ostașul s-a refăcut complet. Toți s-au mirat, cum de eu am reușit în condiții de câmp să fac o asemenea operație. Un alt caz memorabi pentru mine: a fost adus un ostaș bolnav de tuberculoză. I-am spus comandantului să-l trimită acasă, pentru că el, peste o lună-două, o să decedeze. Mi s-a făcut jale de el și am început să-l tratez cu pastile, care erau foarte ediciente pentru combaterea bacilului  de tuberculoză. L-am petrecut și i-am urat sănătate, comandantul l-a exlus din efectiv, toți crezând că el este la un pas de moarte. Au trecut vri-o trei luni și, într-o bună zi, un omulean înalt a venit, m-a cuprins brusc, și mi-a mulțumit. Nu l-am recunoscut, întrebându-l cine este. Mare mi-a fost mirarea, când am auzit că e bărbatul care era bolnav de tuberculoză și urma să  decedeze.”

 

Nordnews: Va avantajat sau va fracturat experiența afganeză?

 

Anatol Voleac:  Desigur că m-a avantajat. În 1992, fiind medic al brigăzii numarul unu de infantiere din Moldova, mă aflam pe 26 iunie la marginea Benderului. Am fost chemat la punctul de comandă. A venit o mașină de la bază, care ne-a adus prânzul. Ne-am așezat noi la marginea unui monument, și numai cum am început să turnăm borșul în farfurii auzim că zboară o mina peste noi, care a explodat la 50 de metri de la noi. Auzim cum zboară o altă mina. Eu le-am zis camarazilor că a treia e anoastră. Am luat borșul și, numai cum am trecut drumul, în locul unde ne aflasem numai ce, a căzut o mină. Tocmai 20 de oameni aveau să-și piardă viața. Am strigat ca toti să se ascundă, și ne-am adăpostit într-un șanț. Au fost aruncate peste noi 39 de mine atunci, Noi numeam în glumă aceste bombardamente “discotecă”. Separatiștii ne organizau în toată ziua  “discoteci”, de la ora 13:00 până la 13:30. Odată o mină a căzut undeva la 10 metri de mine. După ce s-a încheiat tirul, desi nu fumam, m-am trezit cu două țigări în mână, adică am fost contuzionat. Ce să vă spun, datorită experienței afganeze, am apreciat corect situația, că, dacă mai rămăneam acolo încă 30 secunde, avea să-mi pierd viața.” 

 

Nordnews: Ce atitudie aveau afganezii față de sovietici?

 

Anatol Voleac: În decembrie, 1979, când trupele sovietice intrau pe teritoriul afganez ei săreau cu sabiile la tancuri, adică nu habar nu aveau ce este tancul. Atitudinea afganezilor față de Uniunea Sovietică era foarte pozitivă. În anii 1930, Uniunea Sovietică a trimis în Afganistan specialiști, care i-au ajutat să dobândească apă. Ei au făcut cercetări geologice și au stabilit mijloacele de obținere a apei din munți, prin săparea așa numitor ,,chirize ”, care erau niște  tuneluri cu o adâncime de cinci metri și la fiecare 50 metri unul de altul se făcea o fântână. De acolo apa curgea la vale și ajungea la noi. Acei oameni sovietici, acei ingineri, erau pentru afganezi oameni sfinți.” 

 

Nordnews: Acum, după 39 de ani de la încheierea războiului din Afganistan, ce credeți despre toate acestea?

 

Anatol Voleac: Afganezii sunt un popor iubitor de libertate, cum suntem și noi, cum sunt și alte popoare, și ei nu accepta niciodată ca ciubota ostașului străin să le calce pământul sau să-l forțeze să se comporte așa cum vrea cineva de peste ocean sau de peste hotare. Fiecare popor are dreptul să trăiască în libertate și bravo lor că se comporta așa. Ei toți sunt niște ostași foarte buni. Vedeți ceva durere în ochii lor? Nu, nu veți vedea. Eu l-am operat odată pe un afganez fără anestezie, căci nu trebuia să pierd timpul, or, puteau să moară țesuturile. Timp de 15 minute, cât a durat operația, nu a scos un cuvânt Erau niște oameni foarte curajoși și dornici de libertate.” 

 

Nordnews: Cum i-ați clasifica pe participanții la intervenția din Afganistan: eroi sau victime?

 

Anatol Voleac: Desigur că victime. În batalionul meu  au fost cazuri de autotraumatizare, unii ostași si-au tras gloanțe în picior, alții –în mâna, ca să nu plece pe câmpul de luptă, pentru că orice om vrea să traiască, și nimeni nu-i dornic să plece pe meleaguri străine, să-și pună viața în pericol pentru interesele cuiva. Una din premisele intervenției trupelor sovietice în Afganistan a fost că la sfărșitul anilor ‘70 au fost create un șir de armamente noi. Așa cum erau AGS-ul, bombele vacum, aparatele de observare nocturnă și ele erau experimentate pe animale, câini în condiții de poligon. Noi militarii ne-am îndeplinit datoria. Băieții s-au comportat foarte destoinic. Așa cum se spune, mari potlogării nu au fost, în primul rând,  era prezentă o educație, dar în al doilea rând, monitorizarea situației era foarte activă. ”

 

Nordnews: În acest context, cum apreciați atitudinea guvernatorilor care s-au perindat de la 1990 încoace față de participanții la războiul din Afganistan?

 

Anatol Voleac: „ Este un proverb în Odesa  “ Corăbiile se duc și vin, dar hamalii rămân”. Noi rămănem, noi suntem acei oameni care ne-am îndeplinit datoria. Dacă guvernatorii au socotit de cuviință să ne menționeze, să ne aprecieze, o să spunem mulțumesc, dar dacă nu, aceasta înseamnă că nu-s posibilități. Eu, desigur, ca participant, nu numai la războiul din Afganistan, dar și din Transnistria, am fost și acolo menționat, și aici decorat cu ordin și cu medalie. Noi primim un ajutor material sau, mai drept spus, o sursă suplimentară  de când am ieșit la pensie. Pentru ordin primim 100 de lei, pentru participarela război încă o sumă oarecare. Acestea sunt medaliile, nu-s toate expuse aici, am și altele. Nu spun că suntem uitați. Noi suntem invitați la diferite solemnități. Anual, pe data de 15 februarie,  cineva din conducerea de vârf participă la marșul de comemorare a eroilor căzuți la datorie în Afganistan, deoarece aceasta este ziua când au fost retrase forțele militare sovietice din Afganistan. În această zi,  noi depunem flori, suntem câteodată menționați, câteodată nu, așa cum este posibilitatea în tară, că noi cunoaștem bine starea economică a țării. Mulțumesc că am posiblitatea în fiecare an de a mă trata la un sanatoriu din Republica Moldova, posibilitate pe care o au și alți participanți la războiul din Afganistan.”

 

Vă mulțumim!

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata