Am fost și eu cândva-odată un „copchil”, pe cerul căruia se perindau lumi ideale, desprinse parcă din basmele lui Ispirescu sau romanele lui Jules Verne. Și acum mai păstrez în memorie farmecul acelor ani, dedicați cărților cu întâmplări și personaje, bune sau rele.
Între timp, viața m-a învățat că nu există binele absolut, iar răul, dacă îl mai întorci de pe o parte pe alta, e și el îndoielnic.
Până a ajunge să te bucuri de toate bunătățurile și amărăciunile vieții adevărate, ești familiarizat cu idei, valori și nevoi sociale. Proaspătului și dezorientatului absolvent de liceu/universitate i se urează drum bun în viață, apoi, să fie un bun gospodar și patriot, să nu se apuce cumva de prostii, să se „aranjeze” la un loc călduț, ca să aibă de toate…
Am fost și eu, ca tot omul, tentată să cred în promisiunile unor politicieni (parcă ambițioși), că foarte curând vom trăi și noi (mult mai) bine. Am condamnat și eu „evadarea” conaționalilor din „gura noastră de rai” și am desconsiderat sus și tare umilințele acceptate de unii, de dragul banilor.
Invocam cele mai nobile argumente. Și niciodată, absolut niciodată, n-am jinduit statutul de ausländer. Așa ceva era de neconceput pentru cele două generații de profesori din familie.
Soarta însă a avut alte scenarii/planuri. Decizia de a pleca a fost atât de spontană, încât părinții credeau că-mi arde de glume (proaste). „Păi, cum așa? Parcă masa nu e goală, parcă nu ne plouă în cap…”, se frămîntau ei.
În ziua cu pricina, însoțită de bravul și neînfricatul meu papagal, mi-am ocupat cuminte locul în autocar, chiar în spatele șoferului, un om cumsecade, ca toți șoferii. Domnul Veaceslav a suportat destoinic vorbăraia companionului meu, care i-a „croncănit” toate secretele știute și neștiute. Și vameșii polonezi i-au apreciat talentul, marcați, probabil, de „comorile” de prin ditamai genți moldovenești – brînză, placinte, vin.
În cea de-a doua zi a călătoriei, dimineața, înaintam deja în viteză pe autobanul polonez. Așa au rămas sute de kilometri în urma noastră, astfel că, pe la amiază, ne întâmpinau călduros deja peisajele pitorești ale Germaniei, scăldate în acel soare primăvăratic. Admirând câmpurile atât de îngrijite, n-ai cum să nu înghiți un nod, amintindu-ți de agricultura patriei.
Curățenia proverbială a străzilor/curților îți face dojenitor din deget, să nu știrbești cumva peisajul cu vreo „capodoperă” reciclabilă. La nemți, chiar și sortarea gunoiului e un proces ghidat de multe reguli. Cu oleacă de străduință și interes, descoperi că repartizarea resturilor în cele patru containere nu e un exercițiu atât de complicat, precum pare.
Uneori, dacă ai noroc și ești hărnicuț, te poți pricopsi din stradă și cu careva mobilier la mâna a doua. Deși, în ultima vreme, e mai simplu și mai convenabil să plasezi un anunț pe site-urile de vânzări, decât să contactezi primăria. Nemții nu se complică deloc cu reparatul și cârpitul, mai bine cumpără ceva nou. Și bine fac!
Un mare semn de întrebare pentru mine a fost condiția mea de moldoveancă cu pașaport biometric, eu alipindu-mă de poporul român doar cu sufletul. Bolovanul a fost urnit din loc prin decizia din 2015 a Biroului pentru Străini din Germania de a scoate din ecuație deținerea cetățeniei moldovenești în cadrul procedurii de obținere a permisului de ședere în cazul reunificării familiei cu un cetățean european. Toate bune și frumoase, într-un final, care parcă se apropia cu „pași” de melc, când nu mai credeam că vine ziua să admir bucățica de plastic cu care aveam să prind și eu rădăcini aici, s-a întîmplat și acest eveniment. Birocrația o duce bine-mersi și nu ai cum să nu respecți niște formalități.
Aterizată în civilizație, prima hîrtie importantă e viza de reședință, pe care o obții prezentând, firește, contractul de chirie. Iar mult doritul „cuibușor de nebunii” ai șansa să-l obții, doar dacă prezinți certificatul trudei tale de toate zilele. Și, da, pentru a fi antrenat la muncă oficial, trebuie să arăți de unde ai/n-ai viză de reședință… Aici hop (!), apar și unii băieți mai șmecheri, care îți sar în ajutor contra câtorva sute de euro, că doar suntem „la Europa”.
Închirierea unei locuințe se face numaidecât contractual, iar dacă ai preferințe care mai de care variate și colorate, ți le rezervezi pentru alte timpuri. Te vei mulțumi (modest, cum e moldoveanul de fire) cu ce vei găsi pe piață, fiindcă apartamente libere nu-s chiar câte-n lună și în stele, ca în Moldova. Partea de Nord a Germaniei e un pic mai generoasă la acest capitol, astfel încât, într-o suburbie a Hannoverului, s-a găsit loc și pentru noi. De obicei, apartamentele se oferă pustii și următoarea sarcină e să începi „a aduna la casă” tot de ce ai nevoie pentru viața ta nouă.
Ca moldovean în pașaport și în suflet, ești surprins de faptul că neamțul nu-și ascunde averea după coșcogemite gard în jurul casei. Se va limita doar la un gărduț simbolic și/sau arbuști de felurite soiuri, frumos coafați. Va avea grijă și de gazonul din curte, pentru că, dacă ai inspirația unui pavaj, mai mozaic sau nu, va trebui să și achiți o taxă autorităților, chiar dacă pământul îți aparține din moși-strămoși. Asta e, salvăm natura. Eh, când mă gândesc la câte acareturi îi trebuie moldoveanului care „se respectă”…
În genere, sunt multe de de spus despre viața socială a germanilor, dar mă abțin, fiindcă grijile post maternității mă țin acasă și în al treilea an de adopție pe aceste meleaguri mai senine, zic eu. Deocamdată, invidiez molcom bătrâneii Germaniei, care își permit liniștiți cumpărături decente, de la produse bio la automobile și case, pe care numai unii dintre „ai noștri”, mai descurcăreți, le obțin peste noapte.
Deocamdată, regretul că am eșuat „acasă” este mascat de senzația siguranței în ziua de mâine, a noastră și a urmașilor noștri. Deocamdată, am învățat că, fiind cinstit cu tine și cu condiția ta de emigrant, e parcă mai ușor să trăiești, iar tot ce ți se impune, e să fii puternic să reziști și să reușești în tumultul acesta al globalizării.
Nota redacției. Angelica Simion este absolventa Facultății de Litere, secția Jurnalism, a Universității de Stat Alecu Russo din Bălți (2013). A activat la săptămânalul Timpul. Din 2016 s-a stabilit cu traiul în Germania. A acceptat să colaboreze cu nord news.md., lucru pentru care îi mulțumim mult.
Angelica Simion // Despre Patria de aici și Patria de acasă
