Zăpușeală. Încă o zi toridă de august. De la balconul etajului trei, Eugen urmărește strădaniile câtorva muncitori, care sfărâmau de zor cu ciocanul pneumatic asfaltul proaspăt așternut în curtea blocului. „Stranie priveliște…Nici nemții, care au cam toate cablurile și țevile trase pe sub pământ, nu fac atâtea săpături „arheologice”!”, s-a gândit. E venit de câteva zile, cu mica lui familie, pe ospețe la Chișinău. Și-au făcut mai multe planuri pentru cele patru săptămâni de concediu, dar arșița infernală le topea orice avânt îndrăzneț de a evada din apartamentul plin de pungi, genți și geamantane. Intenționau să-și boteze copilul, apoi să-i facă cumătria, după care, automobilul lor trebuia dus la un autoservice, pentru mici „revigorări” tehnice, operații care în Germania bat la buzunar. Pe urmă, trebuiau să se ocupe de perfectarea buletinelor de identitate moldovenești expirate și mai erau și atâtea neamuri și prieteni pe care trebuiau să-i viziteze neapărat…
„Hapciu!”, mai strănută o dată Eugen, enervat pe alergia ce-l năpădise. „Poftim, пожалуйста, vacanță de vis: ziua „relax” între strănuturi și nas înfundat, iar noaptea nu poți dormi din cauza schelălăitului cățelului vecinei de peste perete.” Jos, în curte, o adiere de vânt purta, de ici-colo, o pungă goală de plastic, până când o adusese lângă cele câteva tomberoane arhipline. Deranjat de „turismul” pungii, un motan ciufulit se strecură abil printre mormanele de pungi cu gunoi, pe lângă o căldare cu varză murată împuțită și pe lângă un pisuar crăpat. Iritat de ceea ce vedea, Eugen înjură, își frecă ochii ce lăcrămau și închise geamul. În minte îi veniră câteva frânturi versuri la temă: „Deschide, Deschide larg fereastra! / Cei ce trec Pe strada noastră/ Pot crede Că nu mai suntem aici./ Aici, unde cândva Totul era al nostru./ Şi fereastra, Şi casa, Şi strada”… „Acum, se gândi el, nici vecini nu prea au mai rămas, nici nu prea mai are cine trece pe sub geamuri, nici copii nu prea mai sunt în curtea blocului.”
„Hapciu!”, strănută din nou, îndreptându-și privirea spre copil, care făcea progrese în arta mâncatului de sine stătător. Prinsă în ale gătitului, soția uitase de tot și de toate. După raitele făcute prin magazinele din Chișinău, aveau impresia că dau faliment cu asemenea prețuri la produsele alimentare pentru copii. Vădit satisfăcut, copilul trage și el cu urechea la televizor, unde o domniță turuie buletinul de știri: „Aproape jumătate dintre tinerii de până la 35 de ani vor să plece din ţară în următorii cinci ani, arată studiul realizat de CSS-ABA, sondaj la care au participat 30 de mii de tineri. Aproape un sfert dintre ei spun că ar pleca din ţară în următorul an. Pe termen lung, lucrurile stau şi mai rău.
Întrebaţi de ce vor să plece, ei pun pe primul loc oportunităţile mai bune de lucru, apoi faptul că au familie sau prieteni în alte ţări, iar un alt motiv, este nemulţumirea faţă de activitatea instituţiilor statului.” „Hapciu!” „Viitorul sună bine, păcat că nu aude nimeni… ”
După trei săptămâni de chinuri alergice, Eugen și familia au șters-o englezește de pe meleagurile natale. Ajuns pe autobahn-ul polonez, s-a bucurat că i se desfundase, în sfârșit, nasul.
Angelica Simion // O vacanță alergică „la Moldova”
