NordNews
Avem ce spune

Constantin Brâncoveanu, prinţul aurului, şi reţeaua de spioni pe care o deţinea

În 15 august 1714, Constantin Brâncoveanu, domn al Ţării Românești din 1688, și cei patru fii ai săi au fost decapitați la Constantinopol.
“Logofete – i-au spus boierii – noi cu toții pohtim să ne fii domn. – Dar ce ași vrea eu cu domnia? De vreme ce ca un domn sint la casa mea, nu-mi trebuieste sa fiu; ear ei ziseră: Ne rugăm nu lăsa țeara să intre alți oameni, sau răi sau nebuni, să o strice, ci fii! Și-l luară de mani și-l impingea de la spate și acolea fiind și un capegiu impărătesc pentru trebi impărătești, il dusease și pre el la Mitropolie; și duseră caftan la capegi-basa al impăratului de au cetit molitvele de domnie și au mers de i-au sărutat mana, zicandu-i: Mulți ani!”

Așa a început una dintre cele mai luminate și indestulate domnii din istoria Țării Românești. Contextul politic al acelei vremi făcea ca domnitorul unei țări, îndeosebi al uneia din Balcani, să se asemene cu un acrobat care practică mersul pe sârmă, sub o prăpastie adâncă. Poziționarea geografică a țării îi aducea la graniță unele dintre cele mai de temut popoare ale vremii: pe de o parte imperialii, pe de cealaltă parte, turcii și tătarii.
Prințul aurului
Intr-o atare situație, înțelepciunea celui care fusese vel logofăt a oferit soluția ideală: compromisul. Brâncoveanu avea grijă să satisfacă cererile imperialilor, furnizandu-le informații si nerefuzându-le serviciile solicitate, toate acestea fără a deranja fragilele relații cu Poarta otomană. Însă austriecii nu se mulțumesc doar cu atât și urmăresc să supună Țara Românească, mânați de speranța ca resursele acesteia i-ar fi putut ajuta să își susțină nevoile materiale generate de lungile războaie cu turcii. În final, expediția austriacă condusă de generalul Heissler a fost zdrobită de trupele românești ajutate de cele turcești si de un corp de ostași unguri numiți „curuti”. În acel an, 1690, s-a dat prima și ultima bătălie de sub Constantin Brâncoveanu. Austriecii au fost nevoiți să se mulțumească numai cu ceea ce le dăruia domnul român, însă relațiile dintre aceștia și Țara Românească au început să se îmbunătățească: Brâncoveanu le oferea știri despre ceea ce se petrecea la turci și îi aproviziona, iar imperialii i-au recunoscut titlul de „principe al imperiului” în data de 30 ianuarie 1695.
Nici turcii nu erau neglijați. Brâncoveanu le plătea dările și ajuta ori de câte ori era solicitat, cum se intâmpla deseori, cu precădere în cazul întăririi sau ridicării unor cetăți importante din punct de vedere strategic. Însă obligațiile domnitorului român față de Poartă nu se învârteau doar în jurul chestiunilor bănești. Sultanul era informat permanent cu privire la situația țărilor creștine din jur, iar pentru a obține informațiile acestea, Brâncoveanu își crease o adevărată rețea de informatori și de spioni răspândiți în toate punctele fierbinți ale țării, dar și ale străinătății: Viena, Veneția și chiar Moscova. Nu este de mirare de ce dărnicia și generozitatea sa, induse de împrejurări devreme ce aceasta era singura metodă de a ține la distanță lacomii dușmani, i-au adus denumirea de Altan-beg sau „principele aurului”Bogăția și dărnicia sa îl făcuseră celebru, de aceea la Stambul, mai-marii se întreceau între ei pentru a avea de-a face cu prințulValahiei. Aurul a fost cel care i-a asigurat domnia liniștită, însă tot aurul a fost acela care l-a pierdut pe domnul Brâncoveanu împreună cu cei patru feciori ai săi.

Mulțumită averii sale, pe care o împărtășea cu bunăvoință, dar și a serviciilor aduse Porții, Brâncoveanu a reușit să își păstreze domnia, iar în anul 1699 să o primească pe viață. Și, într-adevăr, domnia sa s-a încheiat cu puțin timp înainte de a-și pierde viața. Chiar dacă reușea să mențină un echilibru precar, în relațiile cu imperialii și cu turcii, Brâncoveanu nu a uitat niciodată că se află pe teren minat și a luat toate măsurile posibile pentru a-și asigura existența sa și a familiei sale, fără a bănui măcar că cea mai cruntă soartă îi era rezervată. Domnul Țării Românești obținuse cetățenia transilvană încă de pe vremea boieriei sale, de altfel, purta titlul de conte. Acestea, împreună cu moșiile pe care le stăpânea în Transilvania și depozitele de bani din Veneția, trebuiau să garanteze securitatea familiei sale.
Relațiile cu Moldova
Deși Dimitrie Cantemir a rămas în paginile istoriei românești ca unul dintre cei mai erudiți domnitori români, familia din care provenea, nu a fost pe placul conducătorului Țării Românești, un alt cunoscut iubitor de cultură. Mai exact, între 1685 și 1693, domnul Moldovei a fost Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie și al lui Antioh. Relațiile dintre cele două țări erau foarte tensionate, cu atât mai mult cu cât Brâncoveanu îl considera pe Constantin Cantemir un om de rând, în vreme ce acesta din urma era contrariat de atitudinea superioară a vecinului său. Prin urmare, cei doi au crezut de cuviință să se sape reciproc la Poartă. Ceea ce nu a luat în considerare Constantin Cantemir este puterea aurului, care cântărea mai mult decât orice bârfă răutăcioasă. Așa se face că la un moment dat, un grup de boieri români se refugiază în Moldova, pe lângă Cantemir, plângându-se de Brâncoveanu. Cantemir crede că a găsit momentul prielnic, pentru a-și defăima vecinul și îi trimite pe boieri la Stambul cu jalbă.  Argumentele și poziția față de Poartă a lui Brâncoveanu, se dovedesc a fi mai puternice decât nemulțumirile și uneltirile unor boiernași, prin urmare aceștia sunt trimiși domnului Țării Românești întru judecată. Judecata se face, iar boierii sunt spânzurați la marginea orașului București, pentru a servi de pildă și altora.

Ostilitatatea față de Cantemir sporește și se revarsă și asupra feciorilor săi, care îi vor urma la tronul Moldovei. Deși mari iubitori de artă și de cultură, Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir vor fi pentru totdeauna separați de interesele politice și personale. Prima domnie a lui Dimitrie Cantemir în Moldova nu este recunoscută de către sultan, tocmai ca urmare a intervențiilor lui Brâncoveanu. Antioh va simți și el represaliile pe propria piele. O impăcare are totuși loc, în anul 1705, în urma înfiripării unei alianțe prin căsătorie, însă aceasta nu va fi defintivă. Anul 1711, când are loc a doua domnie a lui Dimitrie, îi găsește pe cei doi iar in relații tensionate. Aversiunea lui Brâncoveanu față de Cantemirești mai are o explicație, de natură personală și egoistă, am putea spune, deși în acea perioadă era un lucru normal ca domnii să dorească să aibă aliați la conducerea țărilor învecinate. Brâncoveanu își dorea un astfel de aliat pe tronul Moldovei, iar candidatul perfect era Constantin Duca, care îi era și ginere, precedat în ordinea preferințelor de Mihai Racoviță, ce-i venea văr de-al doilea.
O domnie pe viață… scurtă
O confirmare pe viață a domniei ar fi trebuit să echivaleze cu o garanție a păstrării tronului, însă la acea vreme, tot aurul din lume nu putea să susțină terenul alunecos, pe care se afla acesta. Brâncoveanu nu avea numai prieteni câștigați cu bani grei la Stambul, ci avea și dușmani care s-ar fi imaginat pe tronul acestuia. Unul dintre aceștia era marele dragoman Alexandru Mavrocordat Exaporitul, care dorea tronul țării pentru fiul său, Nicolae. Brâncoveanu nu era străin de interesele acestui reprezentant al Porții, prin urmare, a încercat să ia din timp măsuri de prevedere, încuscrindu-se cu acesta. Ilinca, una dintre fiicele sale, s-a căsătorit cu unul dintre fiii Exaporitului, Scarlat. Așa cum era de așteptat, zestrea miresei a fost mai mult decât generoasă, iar această nouă relație de rudenie prin alianță, l-a potolit pentru o vreme pe Mavrocordat. Încuscrirea avea să țină doar un an și jumatate, terminându-se odată cu decesul prematur al lui Scarlat. Odată cu ruperea relațiilor de rudenie, Mavrocordat a lăsat orice manieră la o parte și si-a continuat „săpăturile” la Poartă. Un moment critic se petrece în anul 1703, când noul vizir Rami Mehmed îl cheamă pe domnul român la poartă ” să sărute poala împărătească”. Departe de a avea semnificații pozitive, acest lucru echivala de cele mai multe ori, cu o mazilire. Aurul îl salvează încă o dată pe Brâncoveanu, care acceptă să plătească dări mai mari.

Odată depășit și acest hop, urmează una dintre cele mai frumoase perioade din domnia lui Brâncoveanu. Și cum vremurile liniștite încurajează spiritul uman către meditație și dezvoltare spirituală, în această epocă au loc cele mai mari transformări culturale și manifestări artistice. Se ridică palate, se construiesc biserici și mănăstiri, iar tiparul ia avânt, ceea ce echivalează cu un acces mai larg al maselor către slova scrisă.

Năframa de mătase neagră

Izbucnirea războiului dintre ruși și turci în 1711 avea să pună capăt liniștii. Armata rusească condusă de către nimeni altul decât țarul Petru cel Mare a ajuns pâna în Moldova, unde domnul Dimitrie Cantemir li se alătura imediat. A venit rândul lui Brâncoveanu să decidă de partea cui va fi. În același spirit echilibrat și prevăzător, Brâncoveanu pune în balanța sorții de izbândă a fiecărei părți. Alege și de această dată prudența și își așează tabăra într-un punct strategic, care îi permitea „să păzească țara fără primejdie, de către amândouă părțile, adică și de către turci și de către muscali”, după cum menționează cronica. Cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, nici măcar prevederea extremă a lui Brâncoveanu nu a putut anticipa comportamentul boierilor săi. Așa se face că spătarul Toma Cantacuzino, ruda de-alui Brâncoveanu, decide să acționeze după bunul plac, decizie ce l-a costat pe domnitorul român viața sa și a celor patru feciori ai săi.
Toma Cantacuzino trece cu o parte din călărime la ruși, în încercarea de a-i ajuta să cucerească Brăila, neglijând astfel indicațiile domnului său. Rușii au câștigat doar o bătălie, nu și războiul. În final, au fost bucuroși să cadă la pace cu turcii, însă aceștia din urmă au început să îl bănuiască pe domnitorul român de trădare. Puternicii reprezentanți ai Porții nu au vrut să creadă că un spătar ar fi acționat de capul său, prin urmare, această acțiune, cumulată cu toate intrigile de la Stambul, avea să semnifice începutul sfârșitului. „Miezul acțiunii” la Stambul a fost chiar o rudă de-a lui Brâncoveanu, stolnicul Constantin Cantacuzino, care dorea la conducerea Țării Românești pe fiul său, Ștefan. Legăturile bune cu Poarta, averea lui Brâncoveanu, cât și cei patru descendețti ai săi pe linie masculină, erau tot atâtea motive pentru a-și vedea visul spulberat.

Acțiunea nesăbuita a spătarului Cantacuzino, le oferea acum momentul ideal să uneltească împotriva domnului român. Se află despre moșiile și despre depozitele de bani din afară, ceea ce întărește suspiciunile turcilor. Nu mai puțin, aceștia din urmă, visau să intre în posesia aurului, pe care Altan-beg îl stăpânea, prin urmare îndepărtarea acestuia i-ar fi multumiț pe toți. De aici până la decizia de mazilire nu a mai fost decât un pas. Fără a bănui nimic, în data de 14 aprilie 1714, Brâncoveanu îl primește la București pe trimisul sultanului, capugi-basa Mustafa-aga. Primit în divan, acesta îi pune pe umăr domnitorului român năframa de mătase neagră, semnul maziliei. Amenințați cu năvălirea tătarilor, nici unul dintre boierii prezenți nu a schițat nici un gest. În vreme ce unul dintre cei mai destoinici domnitori ai Țării Românești luă drumul maziliei, la tron se instală triumfător nimeni altul decât Ștefan Cantacuzino.

Sub o tortură cumplită, Brâncoveanu și-a declarat întreaga avere, inclusiv moșiile și depozitele de bani din străinatate. În afară de proprietățile din Transilvania, familia Brâncoveneștilor fusese expoliată de orice bun. Se părea că lucrurile se vor opri aici și chiar domnul mazilit scrisese în Ardeal să i se păstreze bunurile de acolo. Nimeni nu bănuia că sadismul vizirului Gin Ali Pașa va întrece orice limită. Acesta hotărăște pedeapsa capitală pentru Brâncoveanu, cei patru fii ai săi și pentru clucerul Ienache Văcărescu, sfetnicul de încredere al fostului domn. Ca o ironie, execuția a fost hotărâtă pentru 15 august, exact data în care Brâncoveanu împlinea vârsta de 60 de ani. În acea zi neagră, a căzut întâi capul clucerului, apoi ale feciorilor, iar Brâncoveanu, obligat să treacă prin tortura înfiorătoare de a-și vedea copiii uciși, este condus ultimul către eșafod. O moarte care, în acele condiții, venea ca o eliberare. Mult mai târziu, trupurile Brâncoveneștilor au fost aduse în țară și îngropate în biserica Sfântul Gheorghe cel Nou din București, însă venerarea lor ca sfinți martiri a început la scurtă vreme după uciderea lor mișelească.
sursa: descopera.ro

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata