NordNews
Avem ce spune

Dumitru Pelin // Cum a dat Ţîra porcul pentru o sesiune de examene

Într-o duminică geroasă de iarnă, mai exact pe 17 decembrie 2006, în jurul orei 20, un tânăr intra bucuros în căminul studenţesc „Paralele”. Era îmbrăcat într-un cojocel de modă nouă şi opintea o ditamai torbă în pătrăţele. Era Andrei, colegul nostru de cameră.
A deschis brusc, asemeni unui anchetator în trebi, uşa odăii numărul 8 şi ne-a salutat jovial: „Noroc, rebeata! Huuu, şi m-am zaibit di genţâli iestea. Da las’ că-mi cumpăr eu maşină…” Îşi scoase mănuşile, luă sticla cu apă de pe masă, bău pe nerăsuflate mai mult de jumătate, râgâi artistic,  îşi aruncă pe patul lui Ion cojocelul încă rece, apoi, fără să mai zică ceva, îşi luă geanta şi ieşi.
M-am uitat nedumerit la Dumitru, el la mine: „Virgil, tu ai înţeles ceva?”
Peste  vreun sfert de oră, colegul nostru reveni, cu geanta aproape goală. A scos două borcane de dulceaţă, o pâine de casă şi le-a pus în dulap. Se aşeză pe pat, amărât ca un copil căruia tocmai i s-a făcut o nedreptate. Când l-am întrebat ce s-a întâmplat, s-a ridicat şi,  asigurându-ne: ,,Tăt normal…”, a închis cu putere uşa în urma lui.
În câteva momente, cineva bătu discret la uşă şi, fără să mai aştepte invitația noastră, intră.
-Şi, paţani, mâncăm şoric?
-Mâncăm, Vasioc, da’ de une?
-D’apoi Ţîra o adus de acasă jumătate de porc. L-a pus la noi în frigider, a dus şi la Ludmila. – Cum, voi chiar nu ştiţi?…
-De unde să ştim? A intrat, a stat puțin, apoi a plecat fără să zică ceva…
-Da, băi, a adus şi macră, şi costiţă, şi cârnaţi şi saltison. Haideţi să vă arăt.
 
Vasile nu minţea. Pe poliţele de jos ale frigiderului „Minsk” stăteau cuminţi mai multe pungi cu carne, afumături şi alte bunătăţuri din pomana porcului.
-Nu Ţîra, tî daioş…, zise înciudat Dumitru.
Pe la 11 seara, veni şi Andrei de pe la mândre.
-Ap’ şi,Ţîra, mâncăm azi noi o bucată de saltison?
-De unde, paţani, saltison?
-Hai, nu te fă într-o ureche. Am văzut noi ce provizii ai dus tu la Vasea în frigider.
-Zaibali, nu sunt ale mele! Ce treabă am eu cu frigiderul lui Vasea?
Dima bătu de două ori cu pumnul în perete şi, ca la un semn ştiut, apăru Vasile, numai în chiloţi..
-Vasea, ia spune drept: o lăsat Ţîra ceva la voi în frigider sau nu?
-Hai lăsaţi, blea, am lăsat şi ce?
-Dă să mâncăm! Noi când aducem zakuson , nu ascundem de tine. Câteodată îi chemăm şi pe -paţanii din nouă să guste, nu-i aşa Vasile?
-Aşa-i, răspunse Vasile, clipind din ochi, ca de fiecare dată când situaţia mirosea urât.
-Ei hai… se revoltă Andrei. Pachetele celea nu sunt pentru voi.
-Da pentru cine-s?
-Am eu nişte treburi de rezolvat.
 
În seara aceea ne-am culcat cu gândul la cârnaţi de casă. A doua zi, în timpul orelor, l-am surprins pe Ţîra sub uşa Catedrei de limbă franceză:
-Noroc! Ce stai sub uşă?
-..şi tu amu cu întrebările tăli. Îţ’ spun mai târzâu, acum n-am când.
Am mers la scări şi-l urmăream de după colţ. Peste câteva minute, a ieşit din catedră curatorul grupei sale.
-Buna, Andrei. Vrei să-mi spui ceva?
-Da, dacî puteţi să-mi acordaţi câteva momente.
 
A pornit spre celălat capăt al coridorului, căutând o sală de curs liberă. Andrei luase de pe bancheta din coridor un rucsac cât toate zilele şi o urmă pe doamna Liliana într-o aulă.
 
Nici a doua zi, nici a treia nu ne-am înfruptat din bunătăţile pregătite ca la Soroca. Andrei tot evita să ne spună cui le-a dus. Doar ni s-a lăudat, printre altele, că a luat câte un nouă la primele două examene din cea dintâi sesiune a vieţii noastre, ca mai apoi să se plângă şi mai tare pe soarta de student fără bani.
 
Abia după vacanţa de iarnă am aflat ce ne-a ascuns colegul atâta vreme. A intrat după ore în cămin, şi-a aruncat cojocelul pe un scaun şi s-a trântit în pat.  A scos telefonul şi a sunat-o pe maică-sa, la Moscova: ,,Alo maman, eu să-i bag în mă-sa şi pe Liliana şi pe mămuca Drăgan şi tătî facultatea lor celebră. Le-am dat şi rublă şi carne şi vreo două găini şi cucoş şi eu nu am bursă, blea. Pentru un câcat de „Construcţie europeană?!” Vocea îi tremura şi aveam impresia că, iată-iată, o să-l podidească lacrimile. – ,,Cum  lasă, mamă? Cum lasă?…  Părcă o fost vorba că tăt a sâ şii ghini… Amuş o sun chiar, vorbim mai deseară.”
 
Atunci, pentru prima dată, a cerut de la noi o ţigară.  Am înţeles cu toţii de ce, chiar din primele zile de când locuia cu noi într-o odaie, o suna în fiecare seară pe bunică-sa, o întreba cum se simte şi, la urmă, îi spunea mai întotdeauna să aibă grijă de ea, dar să nu uite să dea mâncare la porc, de trei ori pe zi…
Notă: Uitasem să vă spun că acest text este o ficțiune pură, în consecință, nici personajele nu sunt adevărate…

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata