Dumitru Pelin // Cum am vrut să-l văd pe Iurie Roșca live

În primăvara lui 2002, mai exact la 31 martie, ora trei dimineața, tata m-a trezit, șoptindu-mi la ureche: „Dima, hai scoală, că ne așteaptă bus-ul. Acuș îi luăm pe Nanu, pe Grigori Vladimirovici, Eduard Mihailovici, Efim Petrovici și Piotr Vasilici și mergem la Chișinău, în Piața Marii Adunări Naționale. Ai să-l vezi pe Iurie Roșca.”

 

M-am trezit imediat. În 10 minute eram gata de plecare, animat de gândul: „Azi am să-l văd pe Iurie Roșca pe viu”.

Am urcat toți șapte, șase maturi și eu, un elev de clasa a opta, într-un microbuz Ford Transit de culoare albastră  și am pornit de la Cupcini spre Chișinău. Nu am ieșit bine din orășel, că lângă Brătușeni ne-a oprit un echipaj al poliției rutiere, cum se numeau ei pe atunci.

 

– Bună dimineața! Sunt sergentul Vartic. Prezentați, vă rog, actele dumneavoastră la control.

 

Nenea Iura, șoferul, care în buletinul de identitate tocmai se numea Roșca, mai și purtând barbă, i-a întins sergentului Vartic, un bărbat de vreo o sută de kilograme, actele.

 

– Poftim, aici este tot.

 

-Cum tot, eu nu văd nimic, zise oarecum mirat polițistul. Încotro mergeți ?

 

-La nuntă, i-a răspuns nenea Iura, scărpinându-și harnic ceafa.

 

– Care nuntă, în bus ai numai bărbați. Mergeți la Chișinău, la protest la vărtu’ Roșca, așa-i?

 

Ca la un semn, din microbuz a ieșit să lămurească treaba profesorul de matematică Ivan Vasilievici, care îmi era și nan de botez.

 

-Da matale ce-ai ieșit? Stai în microbuz, că ți-au asudat ochelarii, l-a somat polițistul.

 

Nanu, un unionist cu acte în regulă, care a participat la toate Marile Adunări Naționale, Podurile de Flori și la bătăile cu rusnacii din Cupcini, n-a întârziat să-i dea o replică omului legii.

 

-Domnule polițist, e o nuntă mare la Chișinău și vrem să dovedim să trecem pe la nănași, iar dumneata ne reții.

 

-Aaaa… domnule, dumneata, sunteți de-alu’ Roșca, români?

 

– Da, întocmai, i-a răspuns calm nanu.

 

-50 de lei și treceți, pentru că ni s-o dat indicații să nu dăm voie marșutcilor să treacă spre Chișinău.

 

Nanu, care avea trei studenți: doi la Chișinău și unul la București, și un salariu de 450 de lei a scos o bancnotă de 50 din buzunar și i-a întins-o sergentului Vartic.

În drum spre Marea Adunarea Națională, condrumeții mei au discutat, ca între maturi, despre Unire, Istoria românilor, despre marii bărbații ai neamului…

Profesorul de istorie Grigorii Vladimirovici îl penaliza pe Piotr Vasilici, în fapt, un unionist de moment, pentru bancurile rusești.

 

– Băi Vasilici, apoi pentru asta au murit soldații români la Țiganca, ca tu să ne spui bancuri rusești?

 

Ajunși în codrii Orheiului, ne-am oprit pentru un mic popas.  Deodată, pe lângă noi a trecut un autobuz de culoare verde cu o mulțime de studenți de la Bălți, care fluturau  tricoloruri.  Autobuzul avea pe parbriz un banner cu înscripția „Jos hunta bolșevică!”

 

La Peresecina ne-au oprit iarăși polițiștii, dar, de data aceasta, pentru a ne ura drum bun.

 

În sfârșit, pe la orele 10 am ajuns la Chișinău.  Am văzut pentru prima dată în viața o mare de oameni în piață care strigau: „Nu mai vrem nici un pic – președinte bolșevic!”, „Noua generație – salvatoarea Nației!”, „Jos Cenzura!”, „Jos Dictatura!”, „Jos Comuniștii!”, „Vlad Cubreacov!, Vlad Cubreacov!”

 

Oricum, în gând o țineam una și bună: „Vreau să-l văd pe Iurie Roșca, omul pe care îl văzusem doar la televizor ținând discursuri de pe scena din PMAN, liderul la care mii de oameni se uitau ca la o nădejde în ziua de mâine.

 

Tata m-a luat de mână și ne-am poziționat lângă una din vazele din fontă din Parcul Mitropoliei, cam la vreo o sută de metri de Arcul de Triumf, intrat „în reparație”. Am început să scandăm împreună cu toți cei adunați  lozincile ce răsunau din difuzoare.

 

Apoi, m-am urcat pe vază împreună cu un student de la Drept de la Universitatea de Stat, înfășurat în tricolor, și scandam din răsputeri: „Noua generație – salvatoarea Nației!”

 

Când colo, la picioarele noastre, doi turiși din Japonia au început să ne fotografieze și ne-au întins zâmbind o sticlă de Coca-Cola și un pachet cu mâncare. După ei,  s-au apropiat vreo câteva femei și ne-au  dat niște biscuiți și covrigi.

 

În timp ce strigam, mă uitam cu coada ochiului la tata, care era mândru de cum fluturam tricolorul.

 

Pe la amiază, după o pauză, am decis să ajung lângă scenă, fără știrea tatei. Doream neapărat să-l văd pe Președintele Partidului Popular Creștin Democrat din Moldova, Iurie Roșca. Prin mulțime, încetul cu încetul, luând coate în figură, mi-am croit calea spre scenă de pe care aprigul promotor al românismului, integrării în Uniunea Europeană și în NATO ținea un discurs.  Am trăit atunci un adevărat moment de euforie.

 

Acum, dacă m-aș face copil și tata m-ar trezi pe la ora trei de noapte să merg în PMAN, ca să-l văd pe Roșca în carne și oase, ia-și spune că vreau să dorm.

 

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata