NordNews
Avem ce spune

Dumitru Pelin // Douăzeci de euro și torba-n pătrățele…

În fericita mea copilărie, bunelul Teodor îmi povestea cum, în ‘41, au venit soldații germani în sat și cum a gustat el pentru prima dată ciocolată și a cântat la muzicuță. Tot el mi-a vorbit despre armamentul nemților și despre generozitatea lor, atunci când cumpărau mâncare de la localnici.
 
În a doua zi a lui decembrie 2016, am decis să las jurnalismul și să plec în Germania, pentru un viitor mai bun. Seara, l-am sunat pe Andrei, șoferul de microbuz, care se afla încă la Chișinău, ca să-mi spună când va ajunge la intersecția de la Rîșcani. El, ca tot moldoveanul punctual, mi-a zis că va fi pe loc în trei ore.
Am urcat în microbuz cu un ditamai rucsac în spinare, cu o geantă în pătrățele și cu 20 de euro în buzunar, pentru că trebuia să las ceva acasă soției și fiului de 3 ani.
Andrei m-a îndemnat soldățește:
-Hai mai repede, că n-avem timp pentru lacrimi și despărțiri.  Peste vreo lună, când vei trimite acasă câțiva iepurași (adică eurași), dragostea va fi și mai mare, zise el și zâmbi șmecher, pe sub mustață.
 
Ajunși la punctul de control vamal Criva- Mămăliga, am aflat cu stupoare că șoferul nostru ne transportă ilegal în Germania. Ba mai mult, el nu avea un „co-echipier”, care să-l ajute la un drum atât de lung, or,  de la Chișinău până la Hildesheim serau aproape două mii de kilometri. Cum avea el să reziste?…
După controlul vamal la frontiera moldo-ucraineană, Andrei urcă în microbuz bombănind supărat:
-Bleaghi, suca, cum așa? Până nu le întinzi 30 de euro, nici nu vor să se uite în pașaport.
– Le-ai dat și ucrainelor, sau numai la ai noștri?, l-am întrebat.
– Nu… acum ei au un punct comun și iau, spurcăciunele, za raz. Ei, dar asta-i foaie verde. Să vedem cum vom trece la poleci…, mă avertiză el.
Bucuros că am trecut cu bine vama, am scris o postare pe facebook Pa, MD! și chekin la Mămăliga.
Cel puțin până aici, totul era bine și frumos…
 
Pe la patru dimineața, șoferul ne trezește.
-Rebeata, țigări, droguri, carne, lapte, vin și ceva de crăpăt aveți?
– Două găini înghețate pentru văru la Kiel, spuse o femeie speriată.
– Așa, mata dă 10 euro, dacă vrei totul să fie bine, o liniști Andrei. Care mai are ceva, că ne apropiem de vama poloneză.
Apoi a scos din buzunarul din interior al scurtei câteva sute de euro și a început să le împartă la fiecare. N-am înlțeles care-i faza și l-am întrebat.
-Pentru?…
-Intrăm toți cu biometricul, chiar dacă ai buletin românesc, totuna trebuie să ai la tine măcar 100 de euro.
Vameșii polonezi ne-au rugat amabil să ieșim din microbuzul în care era cald și bine. Șoferul, după ce a schimbat vreo două vorbe cu ei, ne-a strigat victorios: „Gata,fraților, am trecut!”
 
Zorii i-am întâlnit pe autostrăzile Poloniei, admirând, de după geamul „bolidului” lui Andrei, splendoarea pădurilor și câmpurilor îngrijite, pe care pășteau în voie căprioare și alte vietăți parcă din basme. Mi-am zis atunci: „Cum dracu ei pot, iar noi nu?” Probabil, fiecare moldovean harnic își pune această întrebare, atunci când pleacă din MD.
Peste fiecare două ore, ne opream la o stație PECO, pentru a bea o cafea sau a merge la WC. Cum toate benzinăriile lor aveau Wi-Fi, sunam de fiecare dată acasă, îi spuneam soției că sunt bine și că mai avem puțin până în Germania.
 
Abia în țara lui Goethe am înțeles ce înmseamnă spațiul Schengen, nici tu control, nici tu coboară-urcă și tot felul de „Ce duci?” „Unde pleci?” și „De ce pleci?” Nici după 12 ore de șofat, Andrei nu dădea semene de oboseală. Drept că bea, ca nebunul, Red Bull și cafea.
-Dacă nu erau câcaturile iestea de mult erați printr-un copac, ne spunea el cu mândrie, uitându-se mereu la ceas. Amuș, într-o oră, suntem la Berlin. Tu ai văzut vreodată Berlinul?
-Nu…i-am răspuns sincer.
-Acuș o să-l vezi… Aveți noroc că trebuie să las o geantă pentru fata unui deputat, că altfel nu mai intram.
 
„Adică, îmi zisei eu în gând, chiar și aici, tot de iubiții noștri parlamentari avem noroc…”
 
Pe 4 decembrie, la 3 dimineața, am ajuns la Hildesheim un orășel de mărimea Bălțiului, aflat la 34 de kilometri de Hannovra. Dimineața, am mers la noul post de muncă- trebuia să am grijă de o parcare auto, unde erau expuse pentru vânzare automobile la mâna a doua. Proprietarul acestei afaceri era Alexei, un moldovean stabilit în Germania de vreo 24 de ani.
 
Toată instruirea o primisem de la Dinu, cel de la care preluasem „postul”. Băiat muncitor și cumsecade, el se săturase până peste cap de pedantismul, răceala și limba spurcată a nemților. „Ai să vezi că Germania nu e așa cum ți-ai imaginat-o acasă!”, m-a avertizat el prietenește.
 
I-am mulțumit, dar… oricum eram gata să muncesc din greu, or, anume pentru asta și venisem. Și-apoi, înțelegeam eu și singur că n-avea să-mi fie ușor, de vreme ce și fiica unui deputat  de la Chișinău primea uneori, aici, la Berlin, o geantă mare și grea de acasă…
 
to be continued

2 Comentarii
  1. Irina123 spune

    🙂
    Nemții poate sunt reci și pedanți, însă foarte corecți, ordonați și punctuali. Exact antipodul moldovenilor. Poate de asta și au o economie bine pusă pe roate, pe care le-o invidiază aproape întreaga europă Europă.

  2. […] în apartamentul de pe Kurze Hagen strasse, am scos din torba-n pătrățele, cu care venisem de „la Moldova”, o sticlă de vin  și am băut pe nerăsuflate un pahar […]

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata