NordNews
Avem ce spune

Dumitru Pelin // Un milionar „german” se dezbracă de piele

De sus cădea o ploaie măruntă și rece. Eram cu mistria în mână și clădeam al patrulea rând de cărămizi din gardul pentru un azil de sirieni de la marginea Hamburgului, care urmau să vină organizat în vreo două săptămâni. Deodată, mă strigă șeful:
-Pechea, nu vezi că afară plouă? Ce te freci tu cu cărămizile celea?… Lasă-le dracului pe mâine, că oricum îi ianuarie.
Firește, îmi plăcuse propunerea lui, însă voiam să-l conving că sunt un muncitor responsabil:
– Șefu’, vreau să termin rândul..
-Nu vezi că pagoda nu-i leotnaya? Vino în cabinet, să mai stăm de vorbă.
Am urcat cele trei etaje ale blocului, unde vor fi adăpostiți bieții emigranți. Într-o odaie spațiosă, cu pereții bleu și cu podeala de lemn de un cafeniu deschis, chiar în mijloc era o masă la care ședea Ion, botezat de nemți Ivan, pentru caracterul său imprevizibil și mă îndemnă să pășesc mai cu inimă. „ Oare ce vrea?”, m-am întrebat în sinea mea.
– Ei, Pechea, tu roghești ca nebunul, și pe ploaie, și pe vânt, păcat că n-ai pașaport românesc, că te luam în alte afaceri!, mi-a zis șeful, cu o voce de gospodar așezat.
-E bine și așa, că, de rău, de bine, îmi hrănesc familia. Mulțumesc că-mi dai, scuze: că-mi dați de lucru!, i-am răspuns cât se poate de sincer.
– Ah, Pechea, Pechea sau, cum să zice la români, Petrea!… îmi răspunse el și scoase de sub masă o sticlă de Șnaps de un litru, câțiva crenvurști, o pâine și un cuțit.  Apoi, își mai freacă de două ori palmele, deschide servieta și scoate două pahare mici.
– Vezi, frate, pot să-ți zic așa, căci lucrezi la mine de doi ani… Vremea la nemți  este exact ca și caracterul lor spurcat. În față îți zâmbesc, da pe la spate te înjură: „Sheise, veneticul face bani la noi acasă”.
N-am înțeles ce-a vrut să spună, dar, din câte vedeam ce era pe masă, intuiam că voi avea o seară grea de sâmbătă.
Sadisi, mă îndemnă el.
Am luat loc pe scaunul de alături și așteptam continuarea discuției. Șeful trecu la subiect:
-Înțelegi, Pechea, indiferent de poziția noastră socială, suntem străini aici. Îți spun, pentru că trăiesc de aproape 25 de ani în Germania. Tu știi cum am ajuns eu aici? mă întrebă deodată, în timp ce turna în pahare. Despre asta, Pechea, poți să scrii o carte…
 
Am ciocnit și am dat peste cap licoarea. Șeful mușcă voinicește dintr-un crenvurști și continuă destăinuirile:
-Tu vezi clădirea asta, magazinele prin care te-ai plimbat, hotelele în care ai lucrat, toate sunt ale mele și sunt muncite de mine, un moldovan. Uneori mi-i rușine să zic că-s moldovan sau român.
Am venit încoace în toamna lui 1993, împreună cu cel mai bun prieten al meu, Serioja, Dumnezeu să-l ierte. Am intrat prin Polonia, după ce am trecut, înotând, Oderul, în apropiere de orașul Schoneberg. Un poleak și un hahol ne-au ajutat și au luat pentru asta 5 mii de mărci. Aiștea erau bani serioși atunci, Pechea…
 
A turnat în pahare și am băut de sufletul lui Serioja. Nu-l bănuiam c-ai atât de sentimental.
 
– Îți imaginezi – reluă el povestea – era noiembrie, noi doi, cu o sută de dolari în buzunar, ne-am pornit să cucerim Germania…?  Am ieșit la traseu și ne-a luat cu autopasul un șofer din Polonia, care ducea carne la Bremen. Am vrut să-i plătesc, dar el n-a vrut să ia niciun ban și ne-a urat succes. Doamne, dacă l-aș găsi, i-aș organiza o călătorie pe cea mai scumpă croisiera, i-aș da bani, i-aș…
 
Ca să nu ne prindă poliția, eram nevoiți să dormim într-o pădure. Am cumpărat de la un chioșc câteva hărți acoperite cu polietilenă și am improvizat din ele un acoperiș pentru un bordei, pe care-l făcusem în pădure.
-Era greu, era strașnic? l-am întrebat.
-D-apoi cum? Mai ales serile, când ploua. Cum suntem aproape de Marea Nordului, timpul aici se schimbă repede. Nu pot să uit cum picura peste noi. Ne trezeam uzi până la oase. Nu puteam face focul, pentru că imediat puteau veni polizeii. Într-o bună zi, am intrat într-un orășel. Am inchiriat cu doar 50 de mărci un Opel vechi și am început să căutăm de lucru.
Ne-a luat la muncă un neamț, de vreo 60 de ani. Aveam de dărâmat niște blocuri, împreună cu alți șase tineri din Polonia, care munceau la el de vreun an. Hanz, că așa-l chema pe neamț, ne-a cazat într-un container de metal, dintre acelea care sunt pe vapoare, și ne plătea zilnic 50 de mărci. Eu și Sereoja lucram ca nebunii, cum o faci tu acum, Pechea…
 
Șeful turnă iarăși. Din câte se vedea, Șnapsul îi dezlegase limba:
 
Dimineața ne trezeam cu brumă pe sub mustăți, căci pereții containerului nu erau izolați termic.
Într-o seară, a venit la noi a venit Valera, un vechi prieten, care locuia  la Hamburg. A venit cu wisky, crăpăt și două mândre. Am tras un guleai de mama focului. A doua zi, Hanz ne-a spus: „Băieți, sunteți liberi!” și ne-a dat afară. Ne-am dus la Hamburg, la prietenul buclucaș, care ne-o făcuse, căci el ne spunea că trăiește super. De fapt, cum am aflat în curând, era un ordinar hoț de magazine. Așa că am început să ne căutăm de lucru pe la șantiere de construcți, spălătorii, piețe auto și prin alte părți, unde puteai să faci bani la negru.
Au fost momente, când mâncam produse expirate din supermarketuri. Ehei, cei din Moldova încă se alintă… Odată am furat două pâini, o sticlă cu lapte și un cârnaț. Nu ne-au prins, dar mi-i rușine și azi pentru aceasta…
 
Îl ascultam uimit. Ivan mă dojeni blând, ca la Moldova:
– Ia mai toarnă, Pechea!
Apoi reluă firul poveștii:
 
– Am dormit pe stradă și în portul din Hamburg, de mă căcau pescărușii. Tu ai fost în port?
-Nu!
-Într-o bună zi, am întâlnit-o pe Helga, o nemțoaică de 17 ani, repatriată împreună cu părinții din Volgograd la începutul anilor ’90. Eu aveam 22 ș.. pașlo-paehalo. Cu ajutorul ei, m-am legalizat. Apoi, ne-am căsătorit. Datorită ei, m-am angajat la o slujbă normală, la un neamț care m-a învățat cum trebuie se vând automobile la mâna a doua.
Afacerea îmi creștea an de an, pentru că erau vremuri frumoase, nu ca acum. La sfârșitul anilor 90, s-a întâmplat că într-o săptămână făcusem peste 100 de mii de mărci, adică vreo 70 de mii de euro. La 27 de ani, Pechea, eram milionar…
 
Brusc, Ivan mă apucă de guler:
– Tu să nu crezi cumva c-am venit aici, pentru că n-avem cu ce trăi la Moldova.
-Cum adică? îl întrebai nedumerit.
– Panimaeș, în 91, am dat admiterea la facultate la universitatea din Iași. Studiam dreptul. Tata m-a trimis la studii cu o bancă de tușoncă, patru kilograme de cartofi, o pâine coaptă de mama pe vatră și o sută de lei, în pizda măsii.
A mai scos o sticlă de sub masă :  „mai toarnă na…”
 
   – Am fost șmecher și m-am orientat la timp în Românica. Am început a duce țigări și fasole de la Fălești la Iași, prin vama Sculeni. În vara lui 93, am reușit să-mi cumpăr un apartament cu trei odai în chiar centrul Chișinăului și un BMW troika, nou-nouț. Clar că aveam legaturi pe la vamă, în poliție, dar într-o zi au venit niște pațanași cu coaiele mai tari. Am avut noroc de niște menți pe care îi țineam în soldă de câțiva ani. Ăștia m-au preîntâmpinat, am șters la timp putina și am ajuns aici…
După vreo 10 ani trăiți în Germania, m-am întors în Moldova. Când am văzut  că nimic nu s-a schimbat, am zis că țara asta-i de câcat și i-am făcut semnul crucii.  Mă mai duc câteodată pe acasă, cât mai sunt părinții în viața.
 
A început a plânge.
-Ce s-a întâmplat, șefule?
-Îți hotărăsc și ție: când oi muri, nu vreau să fiu îngropat în satul în care m-am născut, vreau să fiu îngropat aici, în Germania, lângă Serioja…
 
Am ieșit în coridor, l-am sunat pe Ghena, șoferul lui, și l-am rugat să vină după el.
A doua zi, când ne-am întâlnit, m-a salutat rece, se ferea de privirea mea, de parcă i-ar fi fost rușine…
 
 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata