FOTO | Alexandru Țibari, un creator între restaurare și reconstrucție. Cum a contribuit un proiect european la pasiunea unui arhitect moldovean

Alexandru Țibari a ajuns pe băncile Facultății de Arhitectură și Urbanism de la Universitatea Tehnică a Moldovei în 2007. Era anul în care, în diverse regiuni ale lumii, se încheia construcția mai multor clădiri de referință: „FiftyTwoDegrees”, înaltă de 86 de metri, la Nijmegen, Olanda; Monumentul Național al Pakistanului, edificat pe o suprafață de trei hectare; Centrul Național de Artă din Tokyo sau „BMW Welt” din Munich, cea mai vizitată atracție turistică din Bavaria. La 13 ani distanță, Alexandru povestește cum a ajuns să lucreze la proiectul de reabilitare a fațadei Primăriei Chișinău, cum au evoluat lucrurile în învățământul tehnic și în arhitectură, și cât de importantă este restaurarea clădirilor vechi, pe care a însușit-o inclusiv de la arhitecții italieni, într-un proiect finanțat de Uniunea Europeană.

 

Una dintre cele mai scumpe profesii

S-a născut într-o familie de arhitecți, prietenii de familie tot arhitecți erau, astfel încât o carieră în domeniu ar fi părut mai mult decât firească. El însă nu-și dorea așa ceva. „În anii ’90, nimeni nu făcea bani din arhitectură sau din artă. Și poate oare un copil, care vede că părinții săi nu câștigă suficient de bine din munca pe care o prestează, să-și dorească să le urmeze calea? În niciun caz!”, mărturisește Alexandru. Îi plăcea totuși să deseneze. „Desenam mult, încă de pe la doi ani. Probabil, m-am născut cu aceasta în sânge, iar dacă desenezi ore la rând nu te mai poate dezvăța nimeni…”, spune el. Și tocmai această pasiune l-a (re)adus, în cele din urmă, în arhitectură.

La Colegiul de Construcții din capitală, mai întâi, unde a învățat timp de trei ani și a avut ocazia să lucreze ca arhitect-restaurator la Mănăstirea Curchi. Acolo, în Codrii Orheiului, i s-a trezit interesul pentru arhitectură și, alături de alți 40 de tineri, a mers să o studieze la Universitatea Tehnică. În paralel, lucra în diverse studiouri de design.

„Trebuia să mă întrețin, să plătesc pentru studii – opt mii de lei anual – și să cumpăr materiale. Arhitectura este una dintre cele mai scumpe profesii, iar la universitate ni se oferea doar un scaun și o masă. În rest, trebuia să cumpărăm noi totul: foi vatman, acuarelă, guașă, rapidograf – un stilou tehnic pentru a face linii constante și care costă vreo 200 de lei. Dacă alegi unul ieftin, iese o linie rea și iei o notă de „șapte”. Pentru un „nouă” ai nevoie de un rapidograf foarte bun… Sau, la etapa de machetare, dacă folosești carton ieftin nu-ți dau mai mult de „cinci”, pe când pentru 3D poți lua și „nouă”. Unii colegi cumpărau mașinuțe sau trenuri pentru machete, chiar și figurine de oameni – vreo 10-20 de dolari pachetul. Eu n-am avut bani de asta”, spune tânărul.

 

Deschiderea către lume

La costurile înalte pentru studii se adăuga volumul mare de lucru – la fiecare curs studenții erau obligați să prezinte trei-patru proiecte. În plus, Alexandru era solicitat și la locul de muncă… Deși nu dormea nopțile, restanțele erau tot mai multe. „Cred că am fost mereu pe lista de exmatriculare. În anul trei, era deja o chestiune de alegere  -să rămân la universitate ori să mă duc doar să lucrez. Am ales, totuși, universitatea”, își amintește Alexandru. Universitatea îi oferea și un soi de deschidere către lume…

„În perioada aceea nu prea existau traininguri. În schimb, puteam participa la diverse festivaluri europene din domeniu, cel mult zece studenți dintr-o țară. În anii trei, cinci și șase de studii am mers pentru două săptămâni la Festivalul European Arhitectural din Helsinki, respectiv la cele din București și din Sofia. Erau sute de participanți și zeci de ateliere. La Helsinki am învățat de la arhitecți din India și Finlanda, și am asistat la un work-shop despre corabia viitorului. În Bulgaria am construit o cupolă geodezică din lemn. Cel mai mare câștig oferit de asemenea gen de evenimente este că înțelegi că nu ești cel mai prost. Dimpotrivă, am devenit mai îndrăzneț în idei și mai încrezător în lucrul în echipă – condusă de un lider bun, desigur”, adaugă el.

Nu te lași înșelat de primul strat de culoare

Proiectul de licență, pe care l-a realizat în anul șase de facultate, a fost inspirat de o construcție veche, ridicată de olandezi încă în 1906 și care a adăpostit tramvaiele Chișinăului interbelic. Timp de o jumătate de an, Alexandru a elaborat un proiect complex, prin care clădirea să fie restaurată și adaptată, devenind un spațiu creativ – cu muzeu, cu restaurant și oficii – chiar vizavi de Fabrica de bomboane „Bucuria”.

„Analiza arhitecturală este un proces minuțios și îndelungat. Aceasta înseamnă că tu scoți vopseaua de pe fațada unei clădiri, te uiți care-i structura ei, te uiți la crăpăturile care au apărut, iei dimensiunile și abia apoi poți să propui idei privind o nouă funcție a spațiului. Pentru a restaura, mergi în profunzime. Încerci să înțelegi unde a fost clei și unde tencuială. Nu te lași înșelat de primul strat de culoare – după alb poate veni roz, iar după roz poți găsi bej și tocmai această primă nuanță trebuie restabilită. E o sârmă lângă geam? Se folosea în loc de spumă cândva, ceea ce înseamnă că ferestrele astea-s vechi și originale, și trebuie examinate atent. Dacă sunt mai multe crăpături, cel mai probabil există probleme structurale”, ne dezvăluie tânărul secretele profesiei.

Dar, așa cum majoritatea proiectelor studențești nu ajung să fie materializate, și acesta a rămas pe hârtie. Alexandru a absolvit și a început să-și caute un serviciu.

 

Arhitectura care depinde de politică

A căutat mult de lucru, „foarte mult”. La mai bine de un an după absolvire, niște colegi arhitecți l-au chemat la Moscova. Și-a făcut valiza și a plecat „doar” pentru o lună, care s-a transformat însă într-un an și jumătate, cu un program de la 8.00 la 18.00… A urmat Panama, diverse țări din Europa, unde a realizat proiecte de interior.

„Cred că timp de șase ani, cât durează la noi facultatea, poți să înveți și o maimuță să proiecteze. Și dacă, după acești șase ani, nu poți să-ți găsești de lucru fără probleme, ceva nu merge. Poate că ar trebui schimbat programul de studii… De fapt, eu nici azi nu consider că mi-am găsit de lucru și asta pentru că nu am stabilitate. Arhitectura depinde puternic de politică și, dacă la medic oamenii merg indiferent de perioadă, în construcții contează ca și atmosfera economică să fie benefică pentru investiții. Când nu există stabilitate, nu poate fi vorba de construcții și nici de creativitate”, spune el.

Situația economică precară, consideră Alexandru, afectează și sectorul, și oamenii din el, căci un arhitect fără bani lucrează în grabă și poate face lucruri neinspirate. Din acest motiv, el apreciază în mod special spațiile care se formează parcă întâmplător. „În Parcul Afgan, bunăoară, s-a creat un spațiu social destul de interesant: o mașină de cafea, niște scaune și locul public este gata! La fel era în fața Liceului „Gheorghe Asachi” – exista ghereta și scuarul trăia. Ghereta a fost scoasă și scuarul a murit, stau doi oameni acum acolo”, analizează Alexandru metamorfozele Chișinăului de astăzi.

El recunoaște că nu a stat niciodată să examineze design-codul capitalei moldovenești – cod care ține deopotrivă de estetică și de funcționalitate -, dar este convins că estetic nu înseamnă ca tot orașul să fie neapărat alb, iar funcțional presupune să studiezi și modul de trai al oamenilor, să le înțelegi necesitățile. Astfel, nu e deloc de acord cu cei care propun evacuarea Pieței Centrale din centru. „Nu este vorba doar de miile de oameni care-și câștigă pâinea acolo. Piața are peste 200 de ani și este unul dintre cele mai vechi monumente. Odată restaurată, ar fi putea fi un Food Market super tare!”.

 

Restaurarea, o nouă viață pentru o clădire veche

Deși a realizat zeci de proiecte de design și arhitectură atât acasă, cât și în străinătate, ideea de restaurare, conservare și adaptare a edificiilor istorice la necesitățile vieții și ale vremurilor moderne capătă tot mai mult teren în abordarea profesională a lui Alexandru Țibari. „După restaurare, clădirea trebuie să fie și mai interesantă. Este o muncă mai mare, dar și feedbackul e mai puternic. Când intri într-o casă care arată ca nouă și înțelegi că ea de fapt are 150 de ani, sentimentul de mândrie este enorm”.

E-adevărat că sunt cazuri când reconstrucția este singura soluție pentru reabilitarea unei clădiri. Bunăoară, pe strada Vasile Alecsandri, mai jos de Ștefan cel Mare și Sfânt, există o mică sinagogă din care s-au păstrat numai pereții. Pentru ca aceasta să fie salvată, Alexandru a realizat un proiect de reconstrucție. „A durat cam un an și jumătate, căci nu poți reconstrui timp de doi ani ceea ce s-a construit într-o sută…”.

În 2018, din bugetul municipal au fost alocate 20 de milioane de lei pentru începerea lucrărilor de restaurarea a fațadei Primăriei Chișinău. Concursul a fost câștigat de  Evghenii Smolin, un arhitect-restaurator cu experiență, care l-a chemat pe Alexandru în echipa sa. Pentru restaurarea clădirii, care este sediul fostei Dume orășenești și datează de la sfârșitul secolului XIX, a fost necesară documentarea din fotografii.

„Am constatat că aproape toate fotografiile fuseseră arse. A fost o jumătate de an de nebunie, de căutări a imaginilor cu vechea Dumă orășenească. După care, timp de un alt an și jumătate, a durat elaborarea proiectului propriu-zis… Acoperișul l-am gândit din metal, am făcut și proiectul de iluminare. Scopul nostru a fost doar să accentuăm forma clădirii și detaliile, nu să stricăm imaginea. Lumina în niciun caz nu trebuie să fie mai accentuată decât clădirea, gen o lumină roșie. Trebuie să existe o armonie între clădire și lumină, este important orice unghi al lămpii”, explică tânărul arhitect.

Chișinăul, prin prisma monumentelor istorice

Tot în 2018, în septembrie, Alexandru Țibari s-a numărat printre cei admiși la o serie de cursuri de specialitate, organizate în cadrul Proiectului Twinning „Suport pentru promovarea patrimoniului cultural în Republica Moldova, prin păstrarea și protecția acestuia”. Lansat în septembrie 2017, proiectul a durat doi ani și a fost finanțat de Uniunea Europeană cu un milion de euro. Toți cei admiși în proiect – cadre didactice de la școlile profesionale specializate în construcții și de la instituțiile universitare de profil, precum și absolvenți ai specialităților Arhitectură și Inginerie din Republica Moldova – au avut șansa de a prelua experiența italiană în domeniul restaurării.

Au fost zece luni de studii și 300 de ore dedicate conservării arhitecturale și tehnicilor de intervenție în clădirile istorice. Sub conducerea Laurei de Marco, arhitect și doctor în conservare arhitecturală, echipa de specialiști moldoveni a redescoperit orașul pe care credeau că-l cunosc de-a fir a păr, privindu-l prin prisma monumentelor istorice.

Împreună cu alți studenți, lectori și arhitecți, Alexandru a restaurat bucăți de podea dintr-un parchet vechi de peste 90 de ani în Muzeul Zemstvei din Chișinău, edificiu ce datează din 1850 și este inclus în Registrul de stat al monumentelor de arhitectură. Au schimbat elemente putrezite și au verificat zeci de straturi de var de pe clădirile din oraș, până au ajuns la culoarea lor originală. La sfârșit, au mers pentru patru zile la Bergamo, unde arhitecții italieni le-au vorbit despre restaurare – în care important este să păstrezi orice element dintr-o clădire și să completezi pierderile – și despre faptul că până și o ruină poate deveni atrăgătoare, dacă organizezi evenimente acolo.

Per total, timp de doi ani, în acest proiect european au fost implicați 35 de experți italieni și 25 din țara noastră, precum și circa 300 de audienți – specialiști în domeniu, studenți și reprezentanți ai instituțiilor academice și ai societății civile din Republica Moldova, care au participat la zeci de training-uri, seminare, vizite de studiu și stagii.

Un proiect, care i-a reconfirmat lui Alexandru Țibari că restaurarea este ceea ce și-ar dori să facă în continuare: „Nu poți să faci ceva bine, dacă nu-ți place. Eu, astăzi, pot spune cu și mai multă încredere că îmi place procesul de restaurare. Adesea merg pe stradă, mă uit la clădiri și mă gândesc că aș vrea să o restaurez jumătate de oraș…”.

Liliana Botnariuc

Acest articol este produs în cadrul Campaniei de informare „UE-Moldova: Împreună mai puternici. Creăm noi oportunități pentru tineri!”, implementată de Proiectul UE „Comunicare strategică și suport pentru mass-media”. Conținutul materialului aparține autorilor și nu reprezintă în mod neapărat viziunea UE. Pentru detalii – https://www.facebook.com/Creamoportunitatipentrutineri/.]

 

 

 

leave a reply