(Interviu) Arcadie Mustea // Acum 12 ani eram un simplu actor și aveam un salariu de 1310 lei

La 27 decembrie, actorii din ţara noastră îşi serbează ziua lor profesională.  O meserie frumoasă, zic cei din domeniu, dar prost plătită, din care cauză mulţi dintre ei renunţă şi aleg să facă o carieră în altă parte.
Este și povestea lui Arcadie Mustea, fost actor la Teatrul Național  „Mihai Eminescu” și la Teatrul Republican pentru Copii și Tineret „Luceafărul”. În 2006 a abandonat teatrul în favoarea afacerilor în domeniul imobiliar.
 
Virgil Botnaru: E un clişeu, dar ca să ne lămurim cum stau lucrurile, o să vă întreb: viaţa e un teatru trist sau mai degrabă un „bâlci al deşertăciunilor”?  
 
Arcadie Mustea: Aş spune că viaţa în sine e o şcoală de teatru. Mereu ne pune la încercare, mereu ne obligă să învăţăm câte ceva, şi dacă nu-ţi faci rolul cum trebuie, pierzi. Viaţa este aşa cum vrem noi s-o vedem – dacă omul vrea ca viaţa să-i fie un spectacol uşor, o comedie amuzantă, aşa o va vedea, dacă îşi doreşte să trăiască o tragedie, tragedie va trăi.
 
V.B: De ce, atunci când aţi mers la facultate, aţi ales actoria, dar nu businessul?
 
A. M: Eu vin dintr-o familie de oameni simpli şi foarte cumsecade. Mama este educatoare la gradiniţă, iar tata mecanizator. Vă daţi seama că în familia noastră nu se prea discuta despre afaceri. Nici măcar nu ştiam ce e aia business. În schimb, la TV, foarte des se dădeau pe post spectacole, pe care le priveam fascinat. Visam să calc şi eu într-o zi pe scenă, să fiu răsplătit cu flori şi aplauze. Plus la asta, de mic copil eram cam şugubăţ de felul meu, iar oamenii din sat îmi spuneau: „Măi băiete, să te faci artist, că tare bun mai eşti!…” I-am ascultat şi când a venit vremea, am ales să mă fac actor.
 
V.B: Până la urmă, fiecare alege (inclusiv) ce fel de actor să se facă (sau să se prefacă): tragic, comic sau, poate, tragi-comic? În cazul dvs, cum a fost?
 
A. M: Sigur că mai toți vrem să fim actori de comedie, iar traiul nostru să arate ca un teatru vesel. Însă, repet, viaţa ne pune adesea la tot felul de încercări… interesante. Astfel că, până la urmă, toate trăirile noastre încap sub umbrela generoasă a tragi-comicului. Or, nu zicea Nichita Stănescu, marele nostru poet, că viaţa e un joc de-a râsu-plânsu…?
 
V.B: Ce situaţii v-au maturizat şi aţi ştiut că toate deciziile (bune sau mai puţin bune) vă aparţin şi veţi suporta consecinţele?
 
A. M: Cred că, totuşi, cea mai serioasă maturizare a fost apariţia primului copil, după care, cum deseori se întâmplă, a venit repejor şi al doilea. Acum, fetiţa mea are nouă ani, băieţelul – şapte. Ei au fost şi sunt (şi vor fi!) motorul care mă obligă să fiu om, nu măgar, vorba profesorului nostru Ilie Todorov, să-i fie ţărâna ușoară. Ei m-au motivat permanent să lupt şi să obţin ceva în viaţă, şi toate le fac în primul rând de dragul lor.
 
V.B: Când lucrurile nu v-au ieşit precum v-aţi dorit, pe cine v-aţi supărat? Pe soartă, pe anumite împrejurări, pe ţara în care v-aţi născut…, deşi se zice că părinţii şi Patria nu se aleg, ci ni se dau de la Dumnezeu?
 
A. M: Doar noi suntem responsabili pentru tot ce facem – pentru succese şi eşecuri, pentru aşteptări (prea mari!) şi amărăciunile sufleteşti de după. Şi astea se întâmplă – cred eu – fiindcă deseori suntem din cale-afară de superficiali, nu acordăm atenţie cuvenită unor lucruri, sperăm că poate se vor rezolva de la sine şi astfel ajungem, la un moment dat, să suportăm nişte consecinţe.
Drept că uneori nu e doar vina noastră, ci şi a mediului în care trăim, a unor oameni nepotriviţi din jurul nostru. Dar, dacă vrei cu adevărat să ajungi undeva, chiar şi după ce-ai căzut, te ridici, te scuturi şi mergi mai departe. Nu cauți vinovaţi sau scuze ridicole…

V.B: Cu ce gând aţi plecat din teatru?
 
A. M: Când în viaţa mea a apărut cea, care avea să-mi devină peste puţin timp soţie, eu eram un simplu actor, cu un salariu de 1310 lei. În acel moment, nu aveam bani nici măcar pentru o rochie de mireasă, nu mai zic de restul câte mai trebuiau. Aşa că am decis să-mi încerc norocul în altă parte.
Plecarea din teatru mi-a deschis alte orizonturi. Am intrat în altă lume, o lume care, vă daţi seama, se mişcă altfel. Am cunoscut între timp tot felul de oameni, unii mai buni, alții mai răi.
Am plecat din teatru la 31 iunie 2006. Am plecat atunci cu gândul că e numai pentru o vară, dar iată că am deja copii la şcoală, iar vara aceea încă nu s-a terminat…
 
V.B: Actoria vă ajută sau vă împiedică în afaceri? Cât de des “jucaţi teatru”în meseria pe care o aveţi acum?…
 
A. M: Orice ar zice unii, în meseria mea de acum nu poţi fi şarlatan. Trebuie să fii foarte sincer, că unii oameni îşi cumpără o locuinţă pentru toată viaţa şi dacă le ascunzi ceva, asta poate să se termine rău de tot.
Într-un fel, actoria mă ajută. Şi nu e chiar aşa cum cred unii. În viaţă, la fel ca şi în scenă, dacă nu eşti sincer şi dacă nu depui suflet în ceea ce faci, nimic nu-ţi reuşeşte.

V.B: De când activaţi în alt domeniu, mai mergeţi la spectacole?
 
A. M: Am un dor nebun să merg la spectacole, dar n-o fac, mai ales în ultima vreme, pentru că mă apucă aşa o nostalgie, că pe urmă, vreo două-trei luni, nu mai sunt în apele mele. Îmi vine să las totul baltă şi să revin acolo de unde am plecat acum doisprezece ani…
 
V.B: Adică există momente când aţi vrea să vă întoarceţi în/la teatru…?
 
A. M: Sigur, există momente când vreau să mă întorc, dar anii aceştia m-au făcut să devin poate prea materialist uneori. Am de întreţinut o casă, de crescut nişte copii… Şi-apoi, ştiţi cum e pe la noi? Plăcerile sufleteşti rămân întotdeauna pe ultimul plan…
 
V.B: Cum credeţi, ce viitor are teatrul în Moldova?
A. M: Dacă aş afirma acum că sunt la curent cu tot ce se întâmplă în teatrul de la noi din ţară, aş spune o mare minciună. Mă rog, mai fac şi eu pe fudulul că, chipurile, nu mă interesează, dar când mă gândesc uneori la ce se întâmplă azi în teatrul de la noi, mă întristez peste măsură. Și știi de ce? Pentru că, din tot cursul nostru (la început am fost 15, dar am absolvit 9), astăzi activează în teatru doar Alexandru Pleșca (probabil datorită soţiei sale, Luminița Ţâcu, care îl inspiră şi-I este mereu alături). Restul sunt împrăştiaţi prin lumea mare.
Dar, aşa cum spunea şi profesorul nostrum Anatol Durbală: dacă dintr-un curs întreg macar unul rămâne în teatru, înseamnă că n-a fost degeaba. Noi îl avem pe Alex Pleşca, prin urmare efortul profesorilor noştri n-a fost înzadar…
 
V.B: Ce gând/mesaj vreţi să le transmiteţi foştilor dvs colegi, azi, de Ziua Naţională a Actorului?…
A. M: În primul rând, le doresc sănătate, că-i mai scumpă decât toate. Şi le mai doresc roluri memorabile, succese nenumărate, cât mai mulţi spectatori fideli, cât mai multe aplauze şi tot binele din lume. Un mare respect pentru munca lor enormă pe care o depun zi de zi, pentru ca să ne amintească şi să ne re-amintească nouă, tuturor, că avem emoţii, sentimente, trăiri şi (că) suntem oameni…
 
Vă mulțumim pentru acest interviu.