Exmatriculat din facultate la Chișinău, gloanțe în camera de cămin la Tbilisi și flămând pe străzile din Brașov. Toate sunt repere din biografia scriitorului Dumitru Crudu, rememorate cu umor într-un dialog cu Vasile Ernu, din seria „Literatura la zi”.
Plecat dintr-un sat din Republica Moldova în anii târzii ai comunismului, Dumitru Crudu (55 de ani) a devenit un nume de referință în literatura de pe ambele maluri ale Prutului. Prozator, poet și dramaturg, a câștigat premiul UNITER pentru „Cea mai bună piesă românească a anului”, în 2003. De atunci, piesele îi sunt jucate pe mai multe continente, iar cărțile i-au fost traduse în mai multe limbi. Recent, la editura Humanitas i-a apărut volumul „Ora cinci și șapte minute”.
Vasile Ernu: Ne știm din anii 80, în plinii ani perestroika. Avem cumva un traseu comun: doi copii din satele basarabene se mută la Chișinău. Cum au fost pentru tine acei ani? Cum ai găsit Chișinăul? Ce a însemnat acea epocă pentru tine?
Dumitru Crudu: A fost cea mai dramatică perioadă din viața mea, din toate punctele de vedere. Abia mi-am făcut o iubită (era prima fată cu care mă întâlneam și eu) că am și pierdut-o când părinții ei (ștabi comuniști din provincie) au aflat că mă trag din părinți țărani.
Pe lista cu cei admiși la facultate eu nu figuram, în schimb, cu mine începea coloana celor picați. M-am întors în Flutura cu coada între picioare, noaptea, ca să nu mă vadă nimeni și să nu fiu nevoit să justific în fața consătenilor mei, care mă credeau un băiat deștept, umilința îndurată. Ca să înghit mai repede gălușca, m-am înscris în câmpul muncii, la parcul de mașini din Ungheni.
Între timp, și studenții au fost trimiși să strângă recolta de pe dealuri și din văi. O parte dintre ei au fost trimiși să muncească în Flutura mea, iar eu muream de invidie când îi întâlneam prin sat. O lună întreagă i-am invidiat zi și noapte, până când am primit și eu o scrisoare de la facultate, prin care eram anunțat că am fost admis la Universitate.
– Să se fi rătăcit scrisoarea aia pe drum de ajuns atât de târziu?
– Explicația era mai simplă. Fusese exmatriculată o fată și m-au chemat pe mine în locul ei, așa cum eram în capul listei celor neadmiși. M-am bucurat foarte tare că am devenit student, pentru că asta îmi dădea posibilitatea să nu mă mai izbesc zi de zi cu capul în motorul mașinii, dar bucuria mea nu a durat prea mult – se vede că m-a ajuns din urmă blestemul fetei exmatriculate.
M-au exmatriculat, după ce am picat două sesiuni la rând examenul la militărie. Da, examenul la militărie l-am picat, pentru că nu am frecventat această disciplină, pe care am sabotat-o fiindcă fugeam de armată.
– Da, fentarea armatei era un sport național pe vremea aia.
– Leatul meu deja fusese înrolat, iar eu încă mai eram student. Fentasem patru sesiuni de recrutare, invocând fel de fel de pricini, fie că aș avea talpă plată. Apoi pur și simplu am aruncat la gunoi toate citațiile care îmi veneau la cămin și nu mă mai prezentam la comisariatul militar, de unde tinerii de vârsta mea erau înrolați, de comisiile de recrutare. De asta, nici nu frecventam milităria, căci profesorul de acolo (un căpitan fioros) era mână în mână cu comandanții centrelor de recrutare.
Ei nici nu știu ce bine mi-au făcut când m-au dat afară de la facultate și din cămin. Din acel moment, eu nu mai aveam o adresă exactă, unde ei mi-ar fi putut trimite citațiile de înrolare sau de unde m-ar fi putut lua cu japca în armată. Din 1985 și până în 1991, adică atâta vreme cât a existat Uniunea Sovietică, eu am fugit constant de armată. Eram, cum s-ar zice, un dezertor.
Salvat de poeta Leonida Lari
– În acea perioadă frecventai deja cenaclurile literare.
– Eu frecventam cenaclul Mateevici. Pe scena căruia ieșeam duminică de duminică pentru a recita poezii. Lumea începuse să mă cunoască și să mă protejeze. De câteva ori oamenii m-au ajutat smuls din mâinile unor securiști sau milițieni care voiau să mă aresteze.
La cenaclu, recitam poezii de Doinaș, Stănescu, Păunescu sau unele poezii de-ale mele. Nu știu însă care ar fi putut să fie soarta mea de mai departe dacă poeta Leonida Lari (lucra pe vremea aia la Uniunea Scriitorilor), care știa prin ce treceam, nu m-ar fi trimis la studii la Tbilisi. În perioada aia se făcea schimb de studenți între fostele republici sovietice, pentru a avea relații directe între noi, pentru a putea face traduceri literare sau traduceri sincron.
-Ai plecat la studii în Tbilisi – capitala Georgiei – prin ‘88 cred. Știu că am făcut o mare petrecere cu alai: am cântat în gara din Chișinău la plecare. Ai scris și un roman bun pe temă – Măcel în Georgia.
– Țin minte și eu petrecerea aia. M-au petrecut colegii mei de la cenaclul Mateevici sau prietenii mei din cafenelele revoluției antisovietice – Moldova și Fulgușor. Paradoxul e că am cântat și am băut vin în gară chiar sub panoul celor căutați de miliție. Dacă milițienii sovietici ar fi fost un pic mai deștepți, ar fi fost imposibil să nu-și dea seama că cel care se îmbrățișa cu prietenii săi în gară era chiar cel căutat de ei.
Norocul meu că nu erau chiar așa de destupați la minte și nimeni nu m-a împiedicat să mă urc în trenul care pleca spre Tbilisi, iar în felul acesta mi-au pierdut urmele pentru totdeauna. Am putut să respir liber și vreme de patru ani de zile să dorm noapte de noapte în patul meu, fără să mă mai ascund de nimeni.
Nu v-am spus de ce fugeam de armata sovietică? Pentru că mă temeam să n-o pățesc și eu ca un văr de-al meu – Alexandru Moldovanu – ucis în Afganistan. Îmi era frică să nu mă încorporeze și pe mine în armata sovietică din Afganistan, de unde foarte puțini s-au întors acasă. Și nu toți întregi la minte.
„Mi-am luat și un alt nume”
– Ce a însemnat pentru tine experiența georgiană?
– Experiența georgiană a însemnat libertate. Nu mă mai ascundeam de miliție și puteam să am și eu o cameră a mea, unde puteam să fiu, în sfârșit, singur și să citesc cât voiam și ce voiam, pentru că librăria Drujba din Tbilisi era ticsită cu cărți românești, scoase la edituri din România. Acolo, m-am reinventat ca om și ca intelectual. Fără să știu că asta m-ar fi putut ajuta, mi-am luat și un alt nume, în cinstea unui poet, care îmi plăcea la nebunie pe atunci – Mircea Dinescu. Nu numai că m-am tuns la fel, dar le și spuneam tuturor că mă cheamă și pe mine Mircea.
Poate de asta „urechile” securității sovietice din Tbilisi nu au putut să mă identifice cu acel Dumitru Crudu pe care-l vâna miliția sovietică pentru a-l lua cu japca la armată sau a-l băga la pușcărie, pentru dezertare.
– Te-a ajutat povestea cu schimbarea numelui?
– Asta m-a și ajutat, dar m-a și încurcat după ce am plecat din Tbilisi, pierzându-mi toți prietenii pe care mi i-am făcut în acei ani. Nu ne-am mai putut găsi unii pe alții. Ei îl căutau pe Mircea Crudu, un om care nu existase decât la Tbilisi, pentru că după ce am revenit din Georgia, am revenit și la numele meu adevărat: Dumitru Crudu. În Georgia, m-am îndrăgostit de o ucraineancă și, de dragul ei, am învățat ucraineană: Oxana Pugaci, o mare poetă. Acolo, m-am împrietenit cu oameni din Vilnius, Riga, Dușanbe, Tașkent, Samarkand, Groznâi – toți poeți – cu care chefuiam deseori pe acoperișul căminului nostru cu treizeci de etaje, de la marginea orașului.
„Luptele s-au dus chiar în căminului meu, la etajul unde am locuit”
– Era o perioadă dificilă pentru Georgia, cum ai trăit asta?
Pot să spun că Georgia m-a ajutat să redevin liber și scriitor. Am scris foarte mult în acei ani – mai ales, proză – dar toate manuscrisele mele au rămas în camera mea de cămin, când am plecat în 1992, în vacanța de vară. Între timp, începuse războiul și eu nu le-am mai putut recupera niciodată.
Când m-am întors, mi-am găsit camera goală. Dispăruseră toate cărțile și manuscrisele mele. Luptele s-au dus chiar în incinta căminului meu. Chiar la etajul unde am locuit. Chiar în camera mea, despre asta vorbeau urmele de gloanțe de pe pereți.
De altfel, cât am stat în Georgia, eu niciodată nu mi-am încuiat camera, oriunde aș fi plecat. Ușa o închideam, dar nu o încuiam. Singura dată când cineva a pătruns în camera mea a fost doar în timpul războiului. Doar atunci când luptele s-au dus pentru camera mea. Și în camera mea.
Citește interviul integral pe libertatea.ro
