NordNews
Avem ce spune

Interviu// Dumitru CRUDU: „Scriu pentru a mă înțelege, pentru a mă cunoaște, pentru a mă schimba, în cele din urmă…”  

Virgil BOTNARU: Pentru început, vreau să te întreb cât de mult îi place omului Dumitru Crudu să vorbească despre scriitorul Dumitru Crudu?

Dumitru CRUDU: Dragă Virgil, aș prefera ca despre scriitorul Dumitru Crudu să vorbească cititorii sau criticii literari, dar nu eu. Să spună ei ce le place sau nu le place la literatura pe care o scriu, fiindcă părerea mea nu mai contează din clipa când am terminat de scris un roman sau o carte de proză scurtă, și am publicat-o. Din clipa aia contează doar părerea cititorilor. Sigur că mi-aș dori să am niște cititori electrizanți, dar asta nu mai depinde deja de mine.

VB: Dar cât de mult îi place scriitorului Dumitru Crudu să vorbească despre omul Dumitru Crudu?

DC: Uite că scriitorului îi place mai mult să vorbească despre omul Dumitru Crudu. Extrapolând, aș putea spune că omul Dumitru Crudu apare mai în toate cărțile mele, fie că sunt de poezie, de teatru sau de proză. Și nu e neapărat vorba că aș scrie doar despre mine sau că aș scrie egoficțiune. Nici vorbă despre asta, ci că, într-un fel sau altul, scriu mai întâi pentru mine. Ca să-mi rezolv anumite probleme de-ale mele. Unele dileme morale sau existențiale sau unele crize de conștiință. Sunt lucruri din trecutul meu care mă urmăresc și nu pot scăpa de ele. Sunt unele lucruri pe care le-am făcut la un moment dat în viața mea și nu am înțeles de ce. De ce am făcut porcăria aia, de ce mi-am trădat unele idealuri, de ce am făcut unele concesii, de ce m-am murdărit de noroi, de ce am făcut unele fapte infamante – iată câteva întrebări pe care le abordez în scrisul meu. Sau, altfel spus, iată câtva motive care mă determină să scriu. Pentru a mă înțelege pe mine. Nu pentru a mă disculpa sau a mă justifica, ci pentru a mă înțelege. Pentru că nu tot ce am făcut eu în viață, acum, din perspectiva prezentului, are sens. Scriu pentru a mă înțelege, pentru a mă cunoaște, pentru a mă schimba, în cele din urmă.

VB: În cărțile în care ești/devii și tu, Dumitru Crudu, personaj, te autobiciuiești sau își îmblânzești ego-ul?

DC: Uite, fără să știu ce întrebare ai să-mi pui, tocmai începusem să răspund la ea. Ceea ce adăuga la ce am spus până acum e că în romanele mele mai toate personajele sunt pozitive, dar trebuie să existe și unul negativ, pentru că nu e normal ca toate să fie cu stea în frunte, și atunci acela negativ e Dumitru Crudu. Lăsând gluma la o parte însă, așa cum v-am spus mai la deal, romanele mele sunt un fel de reconstituire a unor situații limită din viața mea când eu am capotat, am greșit, am păcătuit, am călcat strâmb, sunt un fel de reconstituire, pentru a vedea de ce am făcut-o, ce m-a împins spre asta, cum de eu un om rațional, un om care gândește, un om care poate face diferența între bine și rău, la un moment dat, a putut face porcăria aia. Ce a fost în capul meu în acele clipe? Rațiunea îmi adormise? Intervenise iraționalul? Totuși, vina nu vreau s-o arunc pe altcineva. Vina a fost a mea integral. Și atunci ce se întâmplase cu mine în clipele alea când făceam o porcărie sau alta. Ce mă mâna să le fac. Pofta de slavă, dorința de-a parveni, setea de glorie, sau altceva, ceva ce-mi scapă? Nu știu. De asta, și scriu, vrând să dezleg misterul acesta.

VB: Cu ce (mai) poți compara starea/plăcerea scrisului?

DC: Plăcerea scrisului este de neegalat. Nicio altă plăcere nu se poate compara cu ea. Pentru că, prin intermediul scrisului, pătrunzi într-o lume paralelă, și vezi cum ar fi putut fi lumea sau tu, dacă nu o luai în sâmbăta aia pe Bănulescu Bodoni la vale, dar o coteai la stânga pe 31 august, să zicem. Cotind-o pe Bănulescu Bodoni la vale te-ai întâlnit cu te miri știe cine care ți-a schimbat viața. Dar dacă o luai pe 31 august, poate că ai fi avut un alt destin. Uite ceea ce nu ți s-a întâmplat aievea, poți trăi în scris. Poți trăi tot ce-ai fi vrut să trăiești. Poți încerca toate posibilitățile și toate potențialitățile realității. Magia scrisului e că o lume distrusă o poți recompune din cioburi. La fel ca și un destin distrus.

VB: Această stare/plăcere devine altfel, cu timpul? 

DC: Poate devine mai intensă. Poate devine mai subtilă, dar nu dispare niciodată.

VB: În ce momente scrisul te epuizează?

DC: Când știi ce vrei să spui și nu știi cum să spui asta. Ai o idee, dar nu știi cum s-o înfățișezi. Încerci și așa și așa și așa și nu-ți iese nimic. Asta-i epuizant. Starea asta aș asemăna-o visului. E ca și cum ai fi într-un oraș în care ți-ai fi dorit foarte mult să ajungi sau să te reîntorci și reușești asta, doar că totul e în vis, care se destramă cum deschizi ochii. Mie mi s-a întâmplat asta de nenumărate ori, dar cel mai des cu romanul „Un englez la Chișinău”, pe care l-am scris în 1994 și l-am pierdut în 2000. E romanul la care am ținut cel mai tare. A fost primul meu roman, pe care l-am scris în vara lui 1994 dintr-o răsuflare. În vacanță. Venisem de la Brașov și două luni am scris zi și noapte la acest roman. Nu e egoficțiune. Nu mi-am povestit memoriile. Nu e jurnalul meu. E un roman unde totul e inventat. Unde e o lume inventată, un personaj inventat,  întâmplări inventate. E un grădinar din Londra care vine la Chișinău și toată lumea îl ia drept scriitor.

Ei bine, romanul acesta l-am scris ca și acum aș fi dormit sau aș fi fost beat sau drogat, dar nici n-am dormit și nici n-am fost beat și nici nu m-am drogat. L-am scris pe niște foi galbene de hârtie pe care mi le-a împrumutat poetul – marele poet Leo Bordeianu- în acea vară a anului 1994 când revenisem din Brașov unde eram student și mă ducea acasă la Flutura, dar am făcut o escală la Chișinău, și l-am vizitat pe marele meu prieten Leo Bordeianu care mi-a dat acele foi, pur și simplu ca să am pe ce scrie. Un teanc de foi.  Cu acel teanc de foi în geantă am trecut pe la Fulgușor și mi-am văzut câțiva prieteni și am băut trei zile și trei nopți și după aia mi se făcu foarte rău și am plecat la Flutura. Acolo, acasă, nu-mi puteam reveni. Mă simțeam în continuare foarte rău. Mă simțeam atât de rău că nu mai știam ce să fac. Nu mai știam ce să fac și am început să scriu pe foile pe care mi le-a dat Leo. Scriind, mi-am revenit. Două luni am trăit ca într-un vis.

Romanul acela i l-am citit lui Alexandru Mușina și i-a plăcut foarte tare. L-am citit unor prieteni de-ai mei și le-a plăcut și lor. Umblam cu el prin geantă și când mă îmbătam îl citeam amicilor mei prin cafenelele de noapte din Brașov. Unei iubite i l-am citit și ea a fost atât de prinsă de roman că m-a rugat să i-l citesc până la sfârșit și astfel ne-a prins dimineața. Ne-a prins dimineața fără să mai facem dragoste.

Ulterior, l-am pierdut. Iar asta a fost cea mai mare pierdere din viața mea. Alexandru Mușina deja avea editură și mi l-a cerut să i-l dau că voia să-l publice, iar eu nu-l mai aveam.

Închiriam o garsonieră la Brașov și nu aveam bani ca să-mi plătesc chiria. Am plecat acasă după bani și proprietarul mi-a luat ca gaj romanul meu. Când eu m-am întors două luni mai târziu, nu l-am mai găsit. Vânduse apartamentul și dispăruse cu tot cu romanul meu, și nu am mai dat de urma lui nici până azi.

Alexandru Mușina voia să mi-l publice și eu nu-l mai aveam și atunci m-am gândit să-l rescriu. L-am rescris și mi-a ieșit … „Măcel în Georgia” . Nu, nu era romanul acela și iar am încercat să-l rescriu și am scris …„Un american la Chișinău”. Nu, nu am reușit nici de data asta. L-am mai rescris o dată și mi-a ieșit „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici”. Și atunci am înțeles două lucruri că toată proza mea s-a născut din mantaua acelui roman pierdut. S-a născut din dorința mea de-al rescrie și de-al salva. Dacă nu l-aș fi pierdut și nu aș fi vrut după aia să-l rescriu, poate că nu aș fi ajuns prozator. Asta pe de o parte, iar pe de altă parte,  mi-am dat seama că acel roman nu-l voi putea rescrie cum a fost niciodată. Totuși, o să mai încerc. Chiar zilele astea mai vreau să fac o încercare. Cine știe, poate, de data asta, îmi va reuși.

VB: Ce faci când nu (mai) ai inspirație?

DC: Alerg. Când nu am inspirație alerg. Înainte de-a mă așeza la masa de scris, o oră sau două alerg prin parc, vara, sau prin casă, iarna. Lac de sudoare, mă așez la masa de scris și…simt cum vine și inspirația.

VB: Cât de mult contează pentru un scriitor premiile?

DC: Cum să nu conteze banii pe care-i primești cu această ocazie, când ăștia sunt cam singurii bani pe care-i primești de pe urma unei cărți publicate? Premiile sunt importante. Îți aduc o grămadă de satisfacții, bani, recunoașterea confraților, o mai mare vizibilitate. Problema e că, de multe ori, acestea sunt aranjate. Se dau doar unor scriitori. Unor scriitori din gașcă. Sunt unii scriitori care au primit premii pentru fiecare carte publicată, încât am impresia că, dacă ar publica și o carte de bucate, sau una fără nicio pagină, oricum, ar fi premiate și astea.

VB: Ai început să scrii romanul „Măcel în Georgia” după o cronică „supărată” la „Steaua fără… Mihail Sebastian”. Totuși, când ți-a venit pentru prima dată gândul să scrii (și) proză?

DC: Cronica aia negativă a Iuliei Popovici la dramaturgia mea m-a ajutat… să devin prozator. Când am citit-o însă m-a amărât foarte tare. Ea picase într-un moment de glorie al meu ca dramaturg, când piesele mi se montau peste tot în România. Numai în anul de dinaintea cronicii avusesem șase premiere. Iar asta cred că a deranjat-o pe Iulia Popovici și pe alți oameni din anturajul ei și s-au grăbit să-mi dea în cap. Da, mi-a făcut foarte mult rău ca dramaturg, pentru că după cronica aia distrugătoare foarte mult timp nu am putut scrie teatru, dar m-a ajutat să mă întorc la proză. M-am întors la proză vrând să scap de deznădejdea pe care mi-o indusese acea cronică. Mă gândeam să rescriu „Un englez la Chișinău” și am scris… „Măcel în Georgia”. Așa că, dragă Iulia Popovici, țin să-ți mulțumesc pe această cale că m-ai ajutat să mă întorc la proză. Dacă nu mă rădeai tu atunci în cronica aia din Observator Cultural, nu sunt sigur că m-aș fi întors vreodată la proză. Mulțumesc, dragă Iulia Popovici.

 VB: Mă gândesc acum că și poezia pe care o scrii e o poezie… narativă…

DC: Eu am început ca prozator. Primele mele încercări literare au fost ca prozator, dar ulterior am trecut la poezie, fiindcă toți adolescenții și tinerii scriu poezie, poezia împușcă mai repede și se scrie mai ușor. De asta, eu, în esența mea, mă consider prozator. Un prozator care a scris la viața lui și poezie, dar și dramaturgie.

VB: Cine sunt „maeștrii” de la care ai învățat/ mai înveți și care ar fi cărțile la care deseori revii? 

 DC: Leo Bordeianu, Alexandru Mușina, Gheorghe Crăciun, Caius Dobrescu, Alexandru Cistelecan, Virgil Podoabă, Nicolae Popa, Eugen Cioclea – ăștia ar fi maeștri mei, pe care i-am cunoscut și ca oameni. De la ei am învățat foarte mult. Cât privește cărțile mele preferate, ele sunt foarte mult, dar aș aminti aici doar câteva: toate cărțile de proză ale lui Vlad Ioviță, proza georgiană, proza africană, romanele lui Pavel Vejinov, Milan Kundera, Ismail Kadare, Boleslav Prus, Dovlatov sau Pasternak.

 VB: Privind înapoi, ce (mai) înseamnă acum pentru tine fracturismul?

 DC: Fracturismul m-a ajutat să-mi fac foarte mulți prieteni noi și foarte mulți…dușmani. Dar fracturismul nu s-a încheiat. Cât timp noi cei care l-am înființat mai scriem, el mai există. Eu sunt fracturist. Fracturismul încă nu și-a spus ultimul cuvânt. Ba chiar mai mult, eu cred că cele mai importante opere literare fracturiste încă urmează să apară.

 VB: Prozele tale scurte sunt inspirate din… realitatea imediată. Multe dintre au fost publicate în presa de la Chișinău, și nu doar. De câte ori s-a întâmplat ca vreun cititor (inocent) să le ia ca atare?

 DC: Cititorii cred că tot despre ce scriu eu mi se întâmplă chiar mie, cu toate că cele mai multe dintre prozele mele, deși sunt inspirate din realitate, sunt totuși un produs al ficțiunii. Eu nu am rude la Tiraspol, nu am frați în Germania, de exemplu, dar mulți cred că eu îmi povestesc viața mea. Nimic mai fals. Inventez. Inventez, de cele mai multe ori. Asta însă mă și bucură. Mă bucură faptul că lumea ia de bune ceea ce scriu. Înseamnă că prozele mele sunt verosimile.

 VB: Cum au reacționat cei care, fără voia lor, au devenit personaje ale prozelor tale?…

 DC: Eh, la întrebarea asta mai bine să nu răspund.

 VB: Ești un scriitor care promovează cărțile altora. Nu mai zic de tinerii pe care i-ai ajutat și continui să-i ajuți. De unde vine acest altruism literar?

 DC: Întorc ceea ce mi-au dat și mie alții.

 VB: Care ar fi, după tine, profilul scriitorului și al cititorului acestor vremi?

 DC: Cititorii sunt o pasăre rară, când punem mâna pe ea, suntem fericiți.

 VB: Cît de mult (mai) au nevoie de povești oamenii de azi?

 DC: Au, firește. Cel mai interesant fenomen de azi e că, deși numărul cititorilor scade, crește numărul celor care scriu. Oamenii simt nevoia să spună povești, iar eu sper ca lumea să simtă, la un moment dat, nevoia și să le consume.

 VB: La ce lucrezi acum?

 DC: Am terminat un nou roman și lucrez acum la o carte de proză scurtă. Da, da, și mă gândesc să rescriu din nou… „Un englez la Chișinău”.

PS. Astăzi, Dumitru Crudu își sărbătorește ziua de naștere. Îi dorim mulți ani, sănătate și multă multă inspirație.

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata