Lidia Pădureac // Foametea din 1946-1947: morții din Basarabia care au rămas ne-deplânși

Foametea din anii 1946-1947 din Basarabia reprezintă una din crimele regimului comunist împotriva umanității: peste 200 mii de persoane și-au pierdut viața; toată populația, cu excepți anomenclaturii de partid, a fost hărțuită prin înfometare. Din mărturiile supraviețuitorilor consemnăm că starea de neputință și frică le determina o altă percepere despre sine şi despre lumea în care trăiau.

Datorită disperării, moartea a devenit mai atractivă decât viaţa – sinonimul cuvântului viaţă a devenit chin, iar moartea oferea speranţa că suferinţele se vor termina. Potrivit statisticii oficiale, mortalitatea în sate era mult mai mare decât în orașe. În total,în decembrie 1946, în republică s-au născut 5458 și au decedat 9628, deci, numărul celor decedați  constituia  176% din numărul celor născuți, în timp ce în Chișinău acest procent, pentru decembrie 1946, era de 125%, în Bălți – 124%.

Din memoriile supraviețuitorilor: Ion Valuţă „În Chişinău un om a murit pe stradă, când l-au căutat, el avea mulţi bani în buzunar, dar a murit de foame. El a venit din sat, că în sat nu avea ce să cumpere. La Chişinău, la piaţa asta totuşi ceva era. N-a reuşit să cumpere. Despre cei care mureau nu se vorbea prea mult… Nu se considera vinovat cel care a furat, dar cel care a avut, fiindcă înseamnă că el n-a dat postavca şi de aceea are”. Spre deosebire de restul republicii, în județele din stânga  Nistrului natalitatea era mai mare decât mortalitatea: Bender – 97% decedați din numărul celor născuți, iar în Tiraspol – 47,5% decedați din numărul celor născuți.

În fiecare sat oamenii mureau zilnic din cauza foametei. Deosebit de greu era iarna, oamenii nu erau în stare să sape morminte separate pentru cei decedaţi. O serie de mărturii indică existenţa multor morminte comune din timpul foametei.

Vasile Vaculovschi își amintește: „Se stingeau oamenii şi nu avea măcar cine să-i înmormânteze. În acea iarnă cumplită a fost creată o brigadă din bărbaţi mai puternici, care săpau morminte comune. După ce erau umplute cu cadavre, le astupau cu ţărnă şi acesta era tot ritualul îngropăciunii. Nimeni nu-i plângea”. Iacob Pricopspune: „Moş Tănasaveasanie, el încărca morţii, unul peste altul şi îi ducea la cimitir. Acolo îi punea în grămadă şi aştepta până cineva va săpa o groapă. De la Sovietul sătesc dau o pâine pentru ca să sape groapa. Dimineaţa groapa era plină de trupuri. Care nu încăpeau,aşteptau o altă groapă”.

Ignorați de oficialități, decedați în chin, fără a fi de plânși și fără a fi petrecuți creștinește în ultimul drum, victimele foametei din Basarabia rămânîn ca nereabilitate moral de societatea  contemporană.

leave a reply