NordNews
Avem ce spune

Masaii – cei ce ucid leii cu suliţe

Pe sfera roşie a soarelui care apune peste savanele Africii de est, se profilează siluetele viguroase şi zvelte ale unor războinici de abanos, înarmaţi cu scuturi ovale şi suliţe lungi, nefiresc de subţiri. Vă vine să credeţi sau nu, ei sunt cu adevărat, în felul lor, „prădători alfa”, spaima unor animale puternice ale savanei. Chiar şi leii ar avea de ce să se teamă de apropierea lor. Nu contează că sunt înarmaţi doar cu suliţe primitive şi scuturi subţiri din piele de vită. Nici autorităţile locale din Kenya şi Tanzania nu îndrăznesc să intre în conflict deschis cu ei. Ei sunt masaii, probabil cei mai duri, neînfricaţi, generoşi, veritabili războinici ai Continentului Negru.
Coşmarul tuturor leilor
 

Masaii respectă toate animalele, cu doar două excepţii: leii şi hienele. Din motive simple şi hotărâtoare: hienele consumă cadavre, iar leii ucid deseori vitele, bunul cel mai valoros al masailor.
Pe lângă aspectul economic al conflictului lei-oameni, masaii văd în vânătoarea leului cea mai puternică dovadă de bărbăţie şi curaj ale unui războinic. Acum este momentul pentru constituirea unui olamayo, grupul de războinici porniţi să doboare cel mai periculos prădător al savanei.
Cu toate că mulţi războinici au plătit cu viaţa îndrăzneala de a-l înfrunta pe Regele Savanei, acest obicei încă persistă în comunităţile tradiţionale, în ciuda opoziţiei grupărilor ecologiste şi în ciuda legilor care interzic această practică.
În apărarea lor, masaii declară că ei ucid doar câţiva lei pe an, şi doar exemplarele nărăvite la vitele lor, comparativ cu bogaţii vânători albi care vin în Africa şi omoară indiscriminatoriu, mii de lei anual.
De altfel, codul moral al masailor interzice uciderea puilor sau a leoaicelor, iarl uciderea unui leu bătrân, infirm sau bolnav nu aduce deloc glorie războinicului. La fel, uciderea leilor cu puşca, prin otravă sau cu laţuri, este văzută ca un act foarte ruşinos, în care nu se angajează niciun războinic.
Pentru morani, vânătoarea de lei nu este deloc un sport sau o goană după trofee.

Doborârea unui leu este un act extrem de dificil şi periculos pentru un grup de maxim 10 oameni înarmaţi doar cu suliţe şi scuturi subţiri, indiferent de bravura şi experienţa moranilor.
Un leu poate atinge şi 300 kilograme greutate şi este, practic, o masă de muşchi incredibil de puternici. S-au observat lei masculi capabili să târască, pe distanţe de sute de metri, cadavre de bivoli adulţi, grele de circa o tonă. În experimente similare, grupuri de 10-15 oameni nu au fost capabile de aceeaşi performanţă. Pe lângă puterea colosală a leului şi armele sale naturale teribile, uriaşa felină este capabilă de reflexe fulgerătoare şi explozii musculare în care se mişcă extrem de iute şi imprevizibil. În plus, un leu rănit beneficiază de efectul adrenalinei şi, turbat de furie şi durere, este capabil să doboare orice om într-o clipită.
În faţa unui adversar atât de puternic şi periculos, masaii au dezvoltat şi aplicat de-a lungul timpului cea mai eficientă metodă de vânătoare accesibilă unor oameni înarmaţi cu arme atât de primitive. După ce leul a fost identificat în savană, grupul de morani porneşte în urmărirea lui, cu un singur scop: încercuirea.
Experienţa de mii de ani în vânătoarea periculoaselor feline a demonstrat masailor că un leu înconjurat de războinici care se mişcă non-stop în jurul său este incapabil să-şi fixeze un om asupra căruia să-şi concentreze atacul, fiind derutat de mişcarea şi ameninţarea celorlalţi morani din stânga şi dreapta războinicului ales.
Prin urmare, spargerea cercului prin atacarea unui moran este o decizie foarte dificilă pentru leu. Aceeaşi metodă a fost descoperită de alţi vânători tradiţionali de feline mari – triburile războinice din Indonezia şi Malaezia, aflate la mii de kilometri de Africa, populaţii care foloseau aceeaşi tactică la vânătoarea tigrilor.

Odată ce felina este încercuită şi derutată de masaii care se mişcă continuu în jurul ei, urmează cea mai periculoasă etapă a vânătorii. După ce presiunea psihică aplicată felinei a atins punctul maxim, iar leul este confuz şi dezorientat, cel mai viteaz moran, sau cel care vrea să se evidenţieze în ochii tovarăşilro săi, face un singur pas înainte şi, la adăpostul fragilului său scut, aruncă suliţa, în speranţa nimeririi unui organ vital. Dacă a ratat, în secunda următoare poate fi mort. Nici dacă a nimerit nu este întotdeauna norocos, leul aflat sub imperiul furiei ucigându-l deseori.
Salvarea vine din partea celorlalţi tovarăşi, care aruncă concomitent cu suliţele în leu. Scopul este acela de a transforma uriaşa felină într-o adevărată „minge cu ţepi”.
Fiecare moran transportă căte 2-4 suliţe, pe care le aruncă succesiv în leu, cu mare viteză, pentru a maximiza astfel şansele uciderii acestuia. Din acest motiv, suliţele masailor nu sunt alcătuite din oţel, ci din fier maleabil. Au vârf foarte lung şi fiind din fier, iar scopul lor este acelaşi cu cel al suliţelor pillum folosite de legionarii romani – suliţa care străpunge trupul victimei se indoaie uşor sub propria greutate, creând răni fatale şi fiind imposibil de smuls din rană. Leul mort nu este jupuit pentru trofeu. Masaii iau coama acestuia, apoi i se taie doar ghearele şi coada. Din coama masculilor, femeile cos o mantie purtată doar de moran-ul care a aruncat primul suliţa în leu. Coada felinei este ataşată de coliba războnicului din manyatta, fiind ulterior aruncată după ceremonia Eunoto. În tribul Irkaputeie, există obiceiul conform căruia coada leului nu este acordată celui care a aruncat primul suliţa, ci toţi războinicii au drepturi egale de posesiune, trebuind să se bată între ei pentru a o obţine.
Astăzi, foarte puţini lei mai sunt ucişi în mod similar, iar fiecare act este supravegheat de autorităţile parcurilor naţionale, care vor să se asigure, pe această cale, că nu sunt ucişi mai mulţi lei decât prevede tradiţia. Bătrânii declară că generaţia actuală este ultima care va vâna lei, din două motive foarte probabile: pe viitor nu vor mai exista lei în sălbăticie, iar generaţiile tinere sunt avide de lumea exterioară şi vor tinde să-şi uite tradiţiile.
O credinţă masai, concretizată într-un proverb local, parcă a presimţit pericolul pierderii identităţii sub tăvălugul globalizării şi asaltul tehnologiei:
„Este nevoie doar de o singură zi să distrugi o casă. Pentru a construi una, ai nevoie de luni de zile, sau chiar ani. Dacă ne abandonăm stilul de viaţă şi tradiţiile testate de-a lungul timpului, vom avea nevoie de mii de ani să ne facem un nou mod de viaţă”.

Continuare pe descopera.ro

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata