Mesaj pentru tata: Ce zici, tată? (Le) scoatem cablul?

Dragă tată,

Până acum am avut puţine motive să fiu mândru de tine. Când eram mic, te-am văzut de puţine ori beat, nu ţin minte să fi ridicat vreodată mâna la mama sau să-i baţi botul, aşa cum scrie cartea, unui vecin, pentru te miri ce pagubă.

Prietenii mei aveau altfel de taţi. Ei aveau de la cine fura ţigări, ştiau mai multe înjurături, aveau întotdeauna ceva interesant de povestit. Taţii lor au murit la nici 50 de ani şi mie mult timp mi-a fost oarecum jenă faţă de dânşii că tu trăieşti…

Când eram la colegiu, apoi la facultate, a trebuit să suport din nou acea ruşine. Taţii colegilor mei erau profesori, medici, poliţişti, primari, avocaţi cunoscuţi în raioanele lor. Sau măcar constructori la Moscova – mare treabă, glavno că le trimiteau bani. Eu însă mă ruşinam – că eşti telefonist, că umbli toată săptămâna în aceeaşi salopetă, că în anii ‘89-’91 n-ai fost niciodată în Piaţa Marii Adunări Naţionale, că erai şi ai rămas şi până azi nostalgic după URSS, că nu-mi puteai da bani cât mi-ar fi trebuit mie. Foştii mei colegi n-au fost niciodată la noi de hram, nu i-am invitat, dar chiar de-aş fi făcut-o, nu cred c-ar fi venit vreunul. Şi bine că nu.

De câte ori veneam acasă mă certam cu tine. La început voiam să te conving că Roşca e băiat bun, ba chiar foarte bun, apoi, peste câţiva ani, spuneam că salvarea noastră e Ghimpu şi partidul lui, iar tu-mi ziceai mereu că ruşii i-au dezbrăcat pe moldoveni de izmene şi i-au îmbrăcat în chiloţi.

N-am să uit niciodată cum m-ai sunat atunci, pe 7 aprilie 2009, şi m-ai rugat să rămân acasă, să nu ies în centru, căci nimănui, absolut nimănui nu-i pasă de viaţa mea, pe nimeni nu încălzeşte visele mele colorate. Nu te-am ascultat şi am regretat după aceea, cred că ţi-am spus-o…

Iar azi deja nu m-ai ascultat tu. Ieri, când am vorbit pe skype, te-am rugat să stai acasă, să te odihneşti, să bei vin cu nanul Costică, să dormi, să faci ce vrei, numai să nu te duci la Chişinău. Mi-ai spus că te-au sunat de la lucru şi ţi-au zis că dacă nu mergeţi o să vă dea afară. Adică n-ai avut încotro. De fapt, n-aţi avut, că n-ai fost doar tu.

Înţeleg că la anii tăi n-ai unde să te duci, nu trebuieşti nimănui şi n-ai încotro, trebuie să rabzi, mai ales că, după anul nou, v-au mai adăugat 300 de lei la salariu. Banii pe care ţi-i trimit în fiecare lună zici că-i pui deoparte, că încă poţi singur să-ţi porţi de grijă.

Şi umbli ca un câine, tată, şi te jelui adesea că te cerţi cu satul, că acum lumea e rea, nu mai sunt oamenii care erau odată.

Îţi aminteşti ce mult am plâns când am aflat că bunelul Ion a suferit, în 2002, acel accident vascular cerebral? Ţin minte şi azi, era într-o miercuri când ai venit la mine la colegiu şi mi-ai spus. Nu m-ai sunat, ai venit la Chişinău numai pentru asta. Erai atât de calm vorbindu-mi că n-avea cum să scape, că medicii nu-i dădeau nicio şansă. Şi aşa a fost – vineri dimineaţă a murit, n-am reuşit să-l prind în viaţă.

Tată, regimul de care vă temeţi nu mai are mult de trăit. Frica voastră e tubul care îl mai ajută să respire. Ce-ai avea de pierdut dacă ăştia or să plece?

Sunt mărişor, slavă Domnului, şi demult am înţeles că nimeni, oricare ar fi, n-o să ne umple frigiderul şi că până la urmă toţi au grijă de intersele lor.

Şi totuşi…

Să mai încercăm o dată. Să-i ajutăm şi pe ăştia să se ducă după ceilalţi. Lasă că şi cei care or să vină după dânşii o să-ţi dea de lucru, nu le trebuie lor alergătura ta.

Ce zici, tată? (Le) scoatem cablul?

 

Dublin, 9 iunie                                                                                                                                                                                                             Te îmbrăţişez,

ION

 

 

 

 

 

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata