Orice instituție de stat (și de șezut) își are tabieturile ei consacrate. Lucru al naibii de firesc, până la urmă, or, suntem (cu toții) oameni și avem slăbiciuni feliurite.
Atâta doar că nu e deloc bine (nici frumos) când slăbiciunile noastre îi afectează pe cei din jur, sau, și mai mult, devin un întreg și complicat proces.
De fapt, ce vreau eu să spun?… De câte ori mergem la vreo organizație serioasă, trebuie să așteptăm pe sub uși. Să așteptăm până ăia se mișcă, până termină de vorbit la telefon, până ies toți cei care sunt „de la Ivan Steptanovici”, „de la Gheorghi Profirovici” etc., băgați obraznic fără rând în biroul cu pricina, să așteptăm până aia, până aialaltă…
Puțini birocrăței de pe la noi au bun simț. Probabil o fi o moștenire din perioada sovietică, când se simțeau sau chiar erau cu toții importanți și astfel ne arătau asta. Acum însă, domnii mei, trăim alte vremuri (triste).
Pe de o parte, ar trebui, totuși, să-i înțelegem (măcar câteodată): dacă ar umbla „să le caute tuturor în coarne”, atunci ar fi jale mare. Moldoveanul nostru, dacă-l lași, ți se urcă în cap fără scară. Și-apoi, vor și ei uneori să mai bea un ceai, o cafeluță, să mai stea de vorbă, că doar nu sunt roboți, adică fără pofte și alte simțuri. Mă rog, nu sunt cu pretenții/apucături artistice/aristocratice, dar sunt oameni… Adică, vorba vine, (și) cu ăștia tre’ să avem răbdare.
Luni dimineața am mers (de nevoie) la o policlinică în oraș. Am așteptat câteva minute bune liftul și tocmai când am renunțat și m-am pornit pe scări, a sosit și mult așteptatul ascensor, deschizându-și generos și cu zgomot ușile. Deci, dacă mai stăteam puțin, puțin de tot…
Poate că, într-adevăr, suntem prea grăbiți, din cale-afară…?
Nu știu,
nu știu…
