Firește, o discuție (încă una) despre 7 aprilie 2009 ar putea să înceapă normal de la reeditarea a două axiome: primo – poporul care-și neglijează istoria nu trebuie să pretindă la un viitor alb și secundo – destinul milenar al românilor a fost, cu mici excepții, unul de-a dreptul dramatic. Astfel că, la o distanță de numai 9 ani de la zguduitoarele evenimente, trebuie să constatăm că trăim într-o societate amnezică și apatică, care, sfâșiată de contradicții de fond și măcinată de (multele) griji cotidiene, implicată într-o luptă pentru supraviețuire, nu s-a mai ostenit să pună presiune pe instituțiile abilitate: justiție, parlament, mass-media, societate civilă etc., și să facă lumină în cazul 7 aprilie, evenimențial care a corectat vizibil mersul istoriei actuale. Nu zicem că organele de anchetă și cele de judecată au șomat, dar rezultatele eforturilor lor sunt practic nule. Spunem asta pentru că aproape toți factorii de decizie care au ordonat arestarea și maltratarea tinerilor protestatari în incintele comisariatelor de poliție, cei care l-au omorât pe Valeriu Boboc etc,. au scăpat basma curată. Adică, poftim, justiția și-a făcut treaba. Așa că oamenii cu epoleți și mantii, care au nefericit oameni tineri, în loc să înfunde pușcăria, au făcut între timp carieră frumoasă, avansând în posturi, iar generalul de miliție Voronin, regizorul maltratărilor, se află de atunci încoace în parlament și diriguiește cu destoinicie comunistă treburile țării.
Nici mass-media nu se mai arată preocupată de acest caz, sunt doar atâtea alte evenimente importante de comentat/ ilustrat: scrutine electorale, bătălii și manevre politice, reforme care mai de care radicale, vectori de dezvoltare, performanțe economice, probleme cu identitatea, unionism și antiunionism, suspendări ( la țanc) ale președintelui și tot așa.
Organizațiile non-guvernamentale au pierdut și ele interesul pentru acest subiect, poate și pentru că occidentalii și americanii nu (mai) bugetează asemenea proiecte.
Măria sa poporul tace. Faptul că multor tineri, care au îndrăznit în pornirile lor frumoase să blocheze o istorie care era împinsă direct în comunism, li s-au fracturat destinele, li s-a anulat viitorul, nu a deranjat decât pe rudele acestora. Poporul, suveranul de el, are cu totul alte griji și demult nu-l mai interesează asemenea lucruri. Nu se deranjează el când i se fură din buzunar ziua în amiaza mare miliarde…
Ne apropiem cuminte de întrebarea pe care și-o puneau, din când în când, rușii treji: Ce-i de făcut? Puțin de tot, cred. Cei care au mai rămas valabili trebuie să nu uite de 7 aprilie 2009, împiedicând astfel ca istoria să devină cu totul nocivă. Așa începe totul…
O Istorie care sângerează
