Pe 5 noiembrie a fost lansat un tren direct din Kiev spre Chişinău. Pentru prima dată în ultimii 24 de ani, cele două capitale sunt conectate printr-o linie de cale ferată. Moldova a devenit una dintre primele țări care a primit refugiații ucraineni – mai mult de 700.000 de persoane au venit în Moldova de la începutul războiului din Ucraina. Mai mult de jumătate dintre acești refugiați sunt femei. Lansarea trenului a făcut ca drumul de la Kiev la Chişinău să fie sigur și comod pentru copiii și femeile care, odată cu începutul unei ierni dure, sunt forțați să-și părăsească casele din Ucraina, scrie UNFPA Moldova.
Decizie dificilă
Trenul din Kiev spre Chişinău pleacă la ora cinci seara – pe platformă, în lumina slabă a lămpii, pasagerii își iau rămas bun și se îmbrățișează înainte de plecare. Mulți dintre cei care pleacă din Kiev nu vor reveni acasă curând, întrucât ucrainenii au în față o iarnă grea, iar familiile trebuie să ia decizia dificilă de a părăsi Ucraina.
Conductorii verifică biletele pasagerilor, în curând trenul începe să se deplaseze. Prin ferestrele lipite cu bandă adezivă, vedem cum cei de afară își petrec pe cei dragi. Ferestrele sunt sigilate pentru eventualitatea unei explozii a unei rachete în apropierea vagoanelor – în acest caz, există o șansă ca sticla să reziste. Larisa, conductoare a unui dintre vagoane, a evacuat oamenii din Kramatorsk, oraș din regiunea Donețk, la începutul războiului. Ultima sa călătorie spre Kramatorsk a avut loc pe 8 aprilie. În acea zi, armata rusă a lansat o rachetă spre gara feroviară, iar în urma acesteia au murit mulți civili care așteptau să fie evacuați.
Larisa are părul blond. Ea vorbește cu noi de parcă suntem vechi prieteni. Povestește despre cum au decurs primele luni ale războiului de anvergură: – Pe 24 februarie, întreaga noastră echipă de ghizi a rămas la serviciu. Am lucrat non-stop, desigur. Săptămâni întregi am evacuat oamenii din Kramatorsk și Harkov – majoritatea dintre ei dormeau pur și simplu în culoarele dintre compartimente, iar lucrurile și bagajele și le-au lăsat la stații. Femeile și copiii erau prioritatea noastră – ei erau îmbarcați primii într-un vagon în care era măcar un pic de spațiu liber. Am încercat să-i sprijinim și să avem grijă de ei.
Larisa își amintește că nu îi era frică.
– Echipa noastră este formată din conductori care lucrează la căile ferate de mulți ani și noi doar am încercat să continuăm să ne facem munca. Cred că ceea ce m-a ajutat să fac față a fost că știam că eram în locul potrivit și făceam ceea ce trebuie. Nu am plâns prea mult în acele zile.
După o perioadă, munca conductorilor a continuat să fie extenuantă și dificilă psihologic.
– Mulți dintre lucrătorii noștri de la căile ferate sunt acum în teren, iar acolo sunt răniți și morți. Noi continuăm să lucrăm. Femeile și copiii încă pleacă spre Moldova cu trenul nostru – oamenii văd cât de grea este această iarnă și ei sunt pur și simplu forțați să-și părăsească casele pentru a-și găsi alte adăposturi, un spațiu mai sigur pentru copii.
Plecarea
Trenul oferă speranță multor pasageri. La una din stații, un tânăr și o femeie intră în vagonul unde lucrează Larisa. Numele ei este Tatiana. Fiul său este un militar care a fost grav rănit pe front.
Tatiana intră singură în compartimentul nostru – spune că fiul ei se simte deprimat și nu poate vorbi cu nimeni. Larisa aduce ceai cu un zâmbet pe față, manifestând grijă față de Tatiana și vorbindu-i ca o rudă. Tatiana ne mărturisește că familia sa trece acum printr-o perioadă dificilă – fiul ei, are doar 23 de ani, iar acum ei călătoresc împreună prin Moldova spre Turcia pentru ca medicii de acolo să îl poată opera.
– Noi am pierdut deja un ochi, dar există o șansă de a-l salva pe cel de-al doilea. Am decis să mergem în Turcia, ca să trecem tratamentul.
Tatiana spune că în timpul în care fiul ei a fost pe front, el a încercat să îi scrie în fiecare zi. Totuși, spre sfârșitul lunii octombrie, o mulțime de mesaje pe care el le primea rămâneau fără răspuns pentru un timp îndelungat. Atunci Tatiana a primit un apel de la comandantul fiului său care i-a spus că a fost rănit.
– Eu și soțul meu am mers să îl căutăm – încă nu știam ce fel de rană avea și spre care spital a fost direcționat. Am căutat și am sunat pe toată lumea, iar când l-am găsit, el era deja în secțiunea terapie intensivă după operație. Doctorul a spus că Dumnezeu are planuri mari pentru fiul meu și că aproape nimeni nu supraviețuiește cu rănile pe care le avea el. Cea mai mare fericire pentru mine a fost să aflu că a supraviețuit. În timp ce aveam grijă de el în secția de terapie intensivă, am devenit prietenă cu unele dintre mamele care, de asemenea, aveau grijă de fiii lor. După un timp, aceste femei au venit la spital cu eșarfe negre pe cap. Fiii lor nu mai erau în viață.
Fiul Tatianei deja beneficiază de sprijin psihologic, însă Tatiana însăși nu este încă gata să solicite ajutor: „Pentru mine, fiul meu este pe primul loc.”
– El este amabil și puternic. O persoană cu verticalitate. Și el va trăi.
Istoria dureroasa a speranței
Trenul în care ne aflăm are șapte vagoane, fiecare constituind o lume separată, o istorie a durerii și a speranței, istoria unei copilării, irecuperabile, furate, altfel de copilărie..
În următorul vagon se aud râsetele copiilor – aceștia se joacă și privesc desene animate în timp ce mamele lor discută și se pregătesc pentru sosirea la Chișinău. Marina și Violeta sunt prietene. Fiecare are câte doi copii, fete mai mari și băieți mai mici. Ele deja plecaseră din Ucraina în Europa la începutul războiului de anvergură, dar după o perioadă au revenit acasă. Acum, destinația lor finală este Chişinău, unde au decis să petreacă iarna.
Marina spune că au decis să plece pentru o perioadă îndelungată.
– Știam că iarna va fi grea. Însă, după ultimele atacuri asupra infrastructurii, totul s-a schimbat – avem copii mici și nu putem expune riscului sănătatea și viața lor. După un alt atac asupra Kievului, nu am mai avut electricitate și apă pentru mult timp. Copiii au nevoie de condiții confortabile. Fiul meu a răcit imediat când temperatura din casă a scăzut. Sperăm că în Chişinău va fi nu doar mai sigur, dar și mai cald.
Violeta, prietena Marinei, este de acord că a fost dificil să ia decizia de a pleca.
– Familiile noastre vor fi despărțite acum, și asta este dificil pentru noi. Este greu să fii departe de rude și într-o altă țară. Am trecut deja prin această situație primăvara. Încă nu știm la ce să ne așteptăm, cum să soluționăm problema educației copiilor, cum să ne stabilim. Însă lucrul principal acum este că suntem în siguranță.
Iulia, o tânără mamă dintr-un compartiment de alături, merge și ea la Chişinău împreună cu băiețelul ei, Vlad.
– Fiul meu s-a născut pe doi martie, o săptămână după începutul războiului. Atunci au fost dislocate forțe militare în spitalul maternității noastre pentru a ne apăra în cazul intrării armatei ruse în Kiev. În acele zile era înfricoșător, auzeam explozii. Însă, cinci zile după nașterea lui Vlad, noi am plecat în Ucraina de vest, unde era mai sigur în acel moment. Îmi era greu acolo, voiam să merg acasă, astfel că am revenit în Kiev în mai. Nu îmi este frică să fiu despărțită de soțul meu. El a lucrat peste hotarele țării mult timp, deci am fost despărțiți o vreme chiar și înainte de război. Ceea ce mă sperie mai mult est că întreaga viață a fiului meu decurge în timpul unui război – el este un copil al războiului. Și noi nu știm când acesta se va termina. Lui Vlad îi este puțin frică de bărbați. De la naștere, el a fost înconjurat doar de femei.
În timp ce vorbim, Vlad se întinde spre aparatul de fotografiat al fotografului ca să se joace cu el.
Copiii merg cu încredere prin vagon, privind prin fereastră curioși și fiind aproape întotdeauna ascultători. În ziua în care tinerele mame și copiii lor au ajuns în Chişinău, Kiev a fost din nou atacat de rachetele rusești. Femeile încercau îngrijorate să telefoneze și să scrie rudelor lor să vadă dacă erau cu toții bine.
Spații sigure
După 18 ore de călătorie, trenul ajunge la gara feroviară din Chişinău – ultima stație. Frigurile din Kiev sunt înlocuite de căldura sudică a Moldovei. Pasagerii sunt întâmpinați de Pavlina, managerul Spațiului sigur al UNFPA de la gara feroviară. Pavlina acordă asistență psihosocială refugiaților din Ucraina și supervizează lucrul echipei din Spațiul sigur al UNFPA, stabilit de UNFPA Moldova ca răspuns la necesităţile umanitare ale populaţiei refugiate. Acesta se află în incinta gării feroviare. Pavlina ne destăinuie cât de necesar este Spațiul sigur pentru refugiații care vin din Ucraina.
– O femeie are nevoie să fie în siguranță, să-și adune gândurile și să-și analizeze deciziile, cel puțin pentru o scurtă perioadă. Trebuie să oferim persoanei primul ajutor, îngrijire de primă necesitate și informații. Chiar și o ceașcă de ceai îi ajută unei persoane să se relaxeze. În spațiile sigure noi, ca organizație, informăm refugiații despre toate serviciile pe care le oferim. Distribuim pachete cu lucruri de bază – trusele de demnitate. Coordonăm și ajutăm refugiații care abia au sosit din Kiev la Chişinău. Experiența bogată a UNFPA ne-a permis să stabilim rapid algoritmi de intervenții de urgență.
Dat fiind că 67% dintre refugiații din Ucraina sunt femei, riscul violenței în bază de gen rămâne înalt. Femeile au nevoie de servicii de sănătate reproductivă. UNFPA întreprinde măsuri pentru a aborda violența în bază de gen și a oferi servicii de sănătate reproductivă lucrând cu partenerii internaționali și locali din Moldova. Femeile refugiate au nevoie să știe cu siguranță că pot avea acces la servicii vitale – medicamente, asistență psihosocială, servicii juridice.
Citește materialul integral AICI.
