Ajunsesem cu fix douăzeci de minute mai devreme. M-am așezat pe o bancă în parcul de alături și mi-am aprins o țigară. Câteva ore înainte n-aveam să fumez, deși, de dimineață, aproape că dădusem gata un pachet de L&M Red.
Era una din cele mai importante zile din viața mea, când destinul, printr-o ofertă de nerefuzat, îmi întindea generos mâna. Noaptea dormisem rău de tot, mă trezisem de câteva ori, iar la șapte fără douăzeci m-am ridicat definitiv din pat. M-am uitat încă o dată la hainele pregătite frumos de cu seară (cămașa albăn-avea nicio pată ce mi-ar fi putut afecta imaginea, cel mai important!), am fumat o țigarăși am băut o cafea, pe care însă am „dat-o înapoi afară”. Întotdeauna mi se întâmplă așa când sunt emoționat- vomit și merg întruna la baie. E o reacție a organismului în situații de stres, când nu-mi pot controla nicidecum emoțiile.
Părinții și D. mi-au urat succes. Am deconectat telefonul și l-am pus în geantă. Am mai fumat o țigară și am intrat. Polițistul tânăr de la ușă m-a întrebat încotro merg. „Serioasă treabă – îmi zisei, în sinea mea – nu intră care și când vrea, nici chiar dacă e la cravată!…” Mă dusei la baie, m-am spălat pe mâini și m-am privit în oglindă. Eram prezentabil, ce mai…? Și ferm convins că trec!…
În primul rând, cu media 9,21, ai deja un avantaj, îmi ziceam. Apoi știam că cineva trebuia să pună un cuvânt bun pentru mine. Nu apelasem până atunci la serviciile dumnealui, însă iată că venise ea ziua aceea… Plus că se oferise de bunăvoie să mă ajute.
[Domnul Eduard Brăguță, prodecanul Facultății de Pedagogie și Psihologie, e finul de cununie al unui unchi de-al meu și se cunoaște bine cu aproape tot neamul nostru. Cât am fost student, n-am avut cine știe ce tangențe cu dumnealui, că am fost băiat de treabă. Mai ales că eu studiam la Facultatea de Litere, unde dumnealui nu avea oreși nu cunoștea, din interior, cum stau lucrurile.
După ce absolvisem cu bine, el, având pe cineva pe la Curtea de Apel din oraș, îmi găsise, iată, un post bun. N-avea omul nicio obligație, dar, cum zicea el, nu-l lăsa inima să nu-i ajute pe ai săi, mai ales dacă i se ivea o asemenea posibilitate. Aflase absolut întâmplător că acolo trebuie un om și mi-a propus să încerc. Iar dacă voiam tare, adăugase dumnealui, era dispus să mă ajute „cum trebuie, până la urmă!”, nu numai așa, cu vorba.]
La 15 fără 5 minute așteptam deja cuminte sub ușă. Mă bucurasem că nu mai era nimeni, probabil se înțeleseseră în prealabil cu toți candidații să vină pe rând, ca să poată discuta în voie cu fiecare pretendent în parte. Sau cine știe?…
Totuși, mare noroc aveam eu de domnul Bărguță, mă gândeam atunci. Auzisem și de la alții, notele sunt note, dar când ai pe cineva care să se pună pentru tine, e altceva… Dacă ai pile și bani, te rezolvi și treci peste tot unde trebuie, dacă nu, nici nu se uită la tine…
Pe la 15:12 am îndrăznit să bat delicat la ușă. O dată, apoi încă o dată. Liniște… Probabil domnul Spătaru, la care trebuia să intru, era ieșit, sau avea treabă. „Păi, tu ce vrei, să stea toți smirno și să te aștepte?, îmi zisei calm. Așteaptă!” Aș fi vrut să ies la o țigară, să trec apoi pe la baie, dar mi-am dat seama că nu era cazul. Dacă apare, între timp, domnu Spătaru, iar eu nu-s?… Ce fel de angajat e ăsta care nu are pic de răbdare?…
A apărut, pe la 15:47, cu câteva dosare subsuoară. Avea un mers apăsat, de om care e tot timpul în trebi. Părea abătut, cu gândurile în altă parte
-Bună ziua!
Mă privi uimit, de parcă nu se aștepta să mă vadă acolo, în timp ce descuia ușa.
-Eu mă numesc Andrian Bucătaru, am venit să dicutăm despre funcția vacantă de traducător… Mă interesează…
-Așa și?…
-Domnul Brăguță de la Universitate mi-a zis că mă așteptați azi la 15. Am venit!
Auzind de Brăguță, domnul Spătaru se mai lumină puțin la față:
-Așteaptă puțin!
Peste vreo zece minute, deschise ușa și mă pofti. Pe masă era dosarul meu, în CV cineva (probabil chiar el) subliniase în câteva locuri și făcuse niște însemnări pe câmp.
-Ia loc!
Răsfoi puțin CV-ul meu, fără să schițeze vreun gest sau o mimică, se uită peste copia diplomei de studii, apoi mă privi țintă:
-Deci, pe dumneata te interesează funcția de traducător?
-Da!, i-am răspuns gâtuit de emoții.
Pe frunte îmi răsăreau broboane mici de sudoare.
-Foarte bine! Pe unde ai mai lucrat? Experiență de lucru ai ceva?
-Păi, abia am absolvit facultatea. Dar am lucrat într-un proiect de cercetare în ultimii doi ani…
-Ei, proiect. Ceva mai serios.
-Păi, asta nu e serios?…
Simțeam că începusem să mă joc cu răbdarea omului.
-Tu ai lucrat în vre-un birou de traduceri?… Aici la noi e vorba de soarta omului, înțelegi? Dacă nu faci treabă bună, se duce omu la pușcărie și nici măcar nu înțelege de ce și pentru ce…
-Nu, dar sunt sigur c-o să mă descurc.
Domnul Spătaru își continua discursul său politico-umanist:
-Acuma toate ședințele de judecată sunt în limba de stat. Dar câtă rusaraie e în orașul ista, nu vezi? Și trebuie să le traducă cineva, să le spună ca la niște boi de ce au ajuns aici și ce li se incriminează. Să fie scris tot frumos în protocol, înțelegi? Asta nu e foaie verde, cercetare nu știu ce, pe care voi le faceți și tot voi le citiți, aici e soarta omului.
Aveam impresia că se poate opri și, la un moment, ar putea să explodeze.
Se mai uită o dată cu atenție în dosarul meu.
– Asta-i treabă serioasă, nouă ne trebuie oameni competenți, care să știe ce și cum… Eu îl respect tare mult pe Brăguță, că e om serios, nu mă îndoiesc că ești băiat bun și deștept, dar nouă ne trebuie oameni competenți, care să înțeleagă din jumătate de cuvânt, să știe ce și cum… de unde și până unde…
Făcu o pauză, așteptând probabil să zic și eu ceva, dar ceva anume.. Tăcerea mea îl înfuria peste măsură.
– Mă băiatule… cum îți spune?…
– Adrian…
– Ce să zic…? Ești deștept, ai note bune văd că, dar… Știi cum e…? Ca tine-s mulți!…
Nu înțelegeam ce voia să-mi spună. Încă de acasă, apoi în școală și mai ales la facultate ni se spunea că băieții deștepți cu limbi străine pot ajunge departe…
Domnul Spătaru mă privi obosit:
-Hai că am multă treabă! O să te sune cineva, dacă luăm noi vreo hotărâre aici…
-Când? am îndrăznit să-l întreb.
-Azi, până-n seară… La revedere!
Era clar ca bună ziua că glumea, făcea mișto de mine, bădăranul. Am ieșit, mi-am aprins o țigarăși porneam, cu gloria la pământ, spre casă. Pornisem telefonul, mă gândeam s-o sun pe mama și pe D., însă m-am răzgândit. Ce-aveam să le spun? Cu ce să le bucur? Mi-am luat o bere de la frigider, am aruncat hainele grămadă pe pat, m-am trântit în fotoliuși am pornit televizorul.
M-am trezit speriat, peste vreo douăzeci de minute, din cauza telefonului. Cineva mă suna insistent. Era domnul Brăguță:
-Buna, Adrian! Poți să vii repejor până la mine? Am de discutat ceva serios cu tine!
-Vin, dacă trebuie…
Am luat un taxi și în jumătate de oră eram în fața blocului cu cinci etaje unde locuiește domnul prodecan.
-Scuze, dar acum ne ascultă idioții toate convorbirile. Și-apoi, treaba e serioasă, știi tu…
Mai curând bănuiam. M-a invitat la bucătărie, a făcut repede o cafea, în care a turnat puțin coniac și trecu la subiect:
-Uite care-i treaba cu angajarea: Ei te iau, dar tre’ să dai ceva…
-Adică?…
-Ei, bre, parcă ești copil…Să contribui și tu cu ceva…
Îl priveam cu stupefacție. Înțelegam încotro bate, dar voiam să greșesc amarnic.
-Mă dezamăgești, Adriane! De parcă nu știi cum se face în țara asta…
-Înțeleg…
-Bravo! Deci… mâine îmi aduci 2000 de euro și rezolvăm treaba.
-Cât?…
Domnul Brăguță sorbi încă o înghițitură de cafea cu coniac.
-Cât ai auzit! îmi răspunse, fără să mă privească.
-Păi, eu nu vreau să mă facă judecător… De ce tocmai atâta?
-Phai! Pentru un fotoliu călduț și moale de judecător oamenii plătesc de trei ori mai mult. Gândește-te și tu! E Curtea de Apel, totuși…
-Da, dar eu vreau ca ei să mă ia în calitate de traducător. Sau de purtător de cuvânt, nu mai mult…
-Ei și ce? Pe urmă, cine știe?… Ai să crești, important e să te bagi în sistem… Faci un master în drept, te reprofilezi… Și apoi, o să-ți faci și tu niște relații, iar cu timpul ai să crești, cu siguranță… Gândește-te bine, să începi de aici e ceva…
Nu știam ce să-i răspund. Văzându-mi ezitarea, prodecanul continuă:
-Sau problema e că n-ai bani? Din câte știu, ai fost cu o bursă în străinătate…
-Ăia o să-mi trebuiască mai apoi, pentru altceva….
-Vezi…padumai! Și dă-mi de știre până mâine pe la 11, ca săștiu ce să le zic ăstora! Părerea mea e că ar trebui să accepți. Dar vezi și tu ce și cum… să nu-ți pară rău pe urmă…
A mai turnat câte un cinzeac, la botul calului.
-Las’ că-l sun eu acuș pe nașu și o să-l rog frumos să vorbească el cu ai tăi, să-i convingă… Știu că sunt niște bani, dar asta nu e cheltuială, e investiț.. Și merită!…
Când am ajuns acasă, am făcut mai întâi un duș, am mâncat, din picioare, o bucată de pâine cu câteva felii de salam, pe urmă am sunat-o pe mama, apoi pe D. și mi-am descărcat sufletul…
A doua zi dimineață, înainte de 8, eram în fața băncii. Cea din Centru, dacă știți, chiar vizavi de Inspectoratul orășenesc de Poliție…
Notă: Persoana care ne-a expediat acest text ne-a rugat să păstrăm anonimatul.
Numele unor personaje a fost modificate, la cererea autorului.
Un interviu de angajare
