NordNews
Avem ce spune

VIDEO | Un angajat al Teatrului Național din Bălți a fost persecutat de sovietici pentru cântece românești

A fost persecutat de miliția sovietică și de KGB. Este povestea unui bărbat din Bălți căruia muzica, folclorul românesc i-a adus multe bucurii, dar și multe necazuri…

Gheorghe Beltei este muzicant de la Dumnezeu. Din 2017, este portar la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Bălți. I-a plăcut să cânte încă de mic.

„Eu foarte mult am iubit muzica, dar părinții mei nu erau de acord ca eu să devin muzician. În anul 1966 am venit la Bălți, bunicii trăiau pe stada Păcinii, iar alături era situată Casa de Cultură a Constructurilor.”

Din Casa de Cultură a Constructorilor, unde Gheorghe Beltei a urcat pentru prima dată pe scenă, au rămas numai pereții, care încă mai păstrează ecoul cântecelor de altă dată.

„Aici peste o casă locuiau bunicii mei. În anul 1966, în luna august, eu am venit la bunici. Bunicul m-a adus aici, m-au ascultat și m-au primit în calitate de artist amator. De aici am început activitatea artistică.”

Bărbatul își amintește cu nostalgie despre unul dintre primele concursuri, la care a obținut premiul mare. Atunci, ziarul Tinerimea Moldovei l-a numit „Sulac cel mic”.

„Nu vă închipuiți cât de fericit eram în acel moment. Îmi părea că sunt în al nouălea cer de fericire pentru că m-au numit așa.”

I-a fost dragă muzica și a cântat din dragoste pentru oameni.

„Iată aici, în 1968 s-a deschis Restaurantul Național „Ciobanaș”.Eu aici am activat, am cântat ca solist în orchestră.”

Nu de puține ori, încrederea în semeni l-a costat mult.

„Într-o zi, s-a găsit un băietan, un moldovean, care era agent la KGB. Peste vreo 2 zile a venit cu un ofițer. A venit și mi-a dat 3 ruble ca să cânt „Trenule mașină mică” și „Radul mamei”. După ce am terminat de cântat, m-a chemat la masă și mi-au înmânat o citație: Mâine la ora 9,00 să fii la noi. A doua zi dimineața am venit la restaurant și i-am spus șefei că dacă nu vin timp de două ore, să știe că m-au reținut. Așa și a fost. Eu am venit și m-au reținut pentru că am cântat cântece românești. Eu am încercat să-i explic că acesta este folclorul, aceste cântece le-am învățat de la bunicii mei.”

Restaurantul „Ciobănaș” nu a rămas nici măcar în fotografii. Odată cu acel local, pentru Gheorghe Beltei s-a stins o epocă.

„Atunci nu era mult folclor, erau doar două orchestre în Chișinău. Se cânta mai mult despre partide, așa erau atunci vremurile.”

În acele timpuri, oamenii duceau dorul a tot ce era românesc. Și cărțile,  muzica și vorba românească erau la mare căutare.

„Iată aici e Restaurantul „Basarabia” pe timpurule Uniunii Sovietice se numea „Octombrie”. Veneau turiști din România și se opreau la acest hotel. Noi îi întrebam: – Discuri aveți? –Avem”

„Cumpăram discurile Irinei Loghin, Mariei Ciobanu. Eu de acolo luam cântecele și le cântam la restaurant. Imi plăcea să cânt „Trenule mașină mică” și „Radul mamei”.”

Într-o epocă de cumplită deznaționalizare, Gheorghe Beltei știa cine este și ce limbă vorbește. Iar pentru asta, a avut de suferit.

„În anul 1970 s-a deschis Palatul de Cultură și s-a întemeiat orchestra „Barbu Lăutaru”, este și acuma, Dirijor era Dumitru Căldare. M-au primit în orchestră, ca solist, am fost primul solist. Venind de la repetiții, trăiam la cartierul opt, mergeam cu autobuzul patru, când am ajuns la Uzina Răut, pe atunci era Lenin, era multă lume, înaintea mea stătea o doamnă. Eu am întrebat-o : La următoarea coborâți? Ea s-a întors la mine și mi-a spus: „Говари на нормальный язык”. La rândul meu, i-am spus-o bine, în limba mea și ea a înțeles. După asta, îi spune conductorului să oprească la miliție, așa și a făcut. Mi-a mai spus că o să am probleme, a venit miliția, m-au dat jos și m-au închis după gratii.”

Împreună cu orchestra „Barbu Lăutarul”, au străbătut mii de kilometri pentru a duce în lume frumusețea cântecului nostru popular.

„Am fost la un festival mare în Rezani. Rușii strigau:давайте быстрее молдаванов!” Lor le plăcea muzica noastră, numai că acolo îs alt fel de ruși, nu-s aceștea veniți aici.”

La începutul anilor `90, tot mai mulți bălțeni nu mai voiau să investească în folclorul național, nu mai veneau la restaurant să asculte muzică românească și nici la concerte.

„În anul 1996 mi-am schimbat profesia. M-am angajat la Calea Ferată. În calitate de casier-revizor și am lucrat 20 de ani. Și acuma sunt și înainte erau, ai noștri veniți din sat, moldoveni își dădeau copii la școala rusească. Singuri suntem vinovați. Lumea s-a mai înfricoșat, au stâlcit și limba și mie îmi pare rău de asta, așa se primește, dar avem o scăpare…”

Vrea să-i crească strănepoții mari și într-o bună zi să le cânte. Și mai are un vis: să trăiască Unirea dintre frați.

„Eu mă uit acum, de ce lumea nu înțelege, ai noștri moldoveni, noi trebuie să ne unim cu frații. În România tot sunt multe naționalități, ei când se întâlnesc vorbesc în limba lor, sunt și ruși, și ucraniei, și sârbi și maghiari, dar toți își cunosc limba, dar la noi nu, de noi își bat joc.”

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata