Salut! Data trecută, dacă vă amintiți, ziceam că noi, ca națiune, ne mândrim mult cu personalitățile noastre de cultură, dar rareori ascultăm cu luare-aminte ce ne spun. Doar în anii de Renaștere Națională intelectualii noștri puteau să adune mulțimile în Piață și să-i facă pe moldoveni să-i urmeze. Din păcate, romantismul acelor vremuri a fost repede spulberat de sărăcia și debusolarea în care ne-am scufundat și din care nu putem ieși nici până astăzi.
Pentru că, după ce am obținut limbă, tricolor și alfabet, au venit agrarienii, care ne ziceau: „Nu ne trebuie nouă limbă, important e să avem ce pune pe limbă”. Așa că unii s-au căpătuit, alții s-au prăpădit, din păcate – și mă refer în special la cuplul Doina și Ion Aldea-Teodorovici, a căror moarte și azi ridică multe semne de întrebare. Iar majoritatea intelectualilor au continuat și continuă să trăiască așa ca toți, dacă nu și mai rău. Puțini s-au procopsit cu ceva, pe când erau în funcții publice, dar asta ar fi o temă de discuție aparte.
Se pare că, atât în perioada sovietică, dar și după proclamarea independenței, oamenii de artă, în special scriitorii, au fost cei mai defavorizați. În URSS era lipsiți de dreptul la libera exprimare, erau cenzurați și impuși să scrie despre Lenin, Partid, și „Fratele mai Mare de la Răsărit”, iar după 90, cu alfabet, tricolor și libertate de expresie, n-au putut să aibă deja unele facilități, pe care eu cred că le merită. Pentru că, la fel ca și majoritatea cetățenilor, fiind obișnuiți să trăiască într-un sistem în care statul, ca un părinte bețiv, te bate, dar câteodată te mai și hrănește, în democrație și-n condițiile unei economii de piață, care a fost mai degrabă un capitalism sălbatic, nu au putut să se adapteze. Au posibilitatea să scrie despre orice și cum vor, dar ce folos, dacă nimeni nu le cumpără cărțile, ba mai mult, editurile nu mai vor să le publice. Iar cărțile sunt marfa unui scriitor, adică produsul lui pe care îl vinde și din asta trăiește.
Bineînțeles că, în niște timpuri când omul trebuie să aleagă între nu știu câte franzele și o carte, așa cum e și firesc, el se va gândi, în primul rând, la stomac, mai ales că știm încă de la Cantemir că moldovenii nu sunt un popor care să se tragă la învățătură.
O cifră estimativă a pieței de carte din Republica Moldova ar fi de circa șase milioane de euro, la o populație de două milioane de locuitori, dintre care, mai arată statisticile, circa 100 de persoane pleacă zilnic peste hotare. Comparativ, Germania are o piață de peste 7 miliarde euro, la o populaţie de aproape 82 de milioane de locuitori. În medie, un neamț cumpară 14 cărți pe an. Italia are şi ea o piață de peste un milliard de euro, la o populaţie de peste 60 de milioane de locuitori, iar Spania – aproximativ 3 miliarde de euro, la peste 46 de milioane de locuitori.
De vreo 10 ani, Ministerul Culturii a inițiat un proiect salutabil ca o dată la 3 ani, un scriitor să poată publica o carte în 500 de exemplare, 300 dintre care le cumpără ministerul și le difuzează prin biblioteci. Auzisem că, o vreme, aceste cărți zăceau prin nu știu ce subsoluri, adică nici măcar nu ajungeau prin școli sau unde mai trebuiau să ajungă. Acum, din câte știu, e altfel, mai bine. Deci, pentru cele 500 de cărți, scriitorul primește un onorariu de până la 5000 de lei, pe care editurile îl dau în exemplare. Adică, după zile și nopți de muncă, scriitorul primește 30 sau 50 de cărți, pe care le dăruiește rudelor, prietenilor sau altor scriitori și cu asta rămâne. Eu zic că treaba asta miroase a bătaie de joc. Dar ei se bucură că măcar nu stau cu manuscrisele în sertare, pentru că altfel, rareori se apucă vreo editură să publice ceva dacă autorul nu cumpără măcar jumătate din tiraj. Că după aia să umble cu trăistuța prin școli și biblioteci și să se roage să i le cumpere cineva.
Puțini scriitori de la noi se pot lăuda că treăiesc din asta. De regulă, cei care, ajunși la o anumită vârstă, primesc o îndemnizație de merit. Dar până ajungi acolo, îți trece dorul de literatură.
Eminescu zicea într-un poem: „Decât să scriu la versuri, mai bine-aș bate toba,/ Cu rime și cu strofe nu se-ncălzește soba”. Am auzit și mulți cântăreți plângându-se că au o pensie de câteva sute de lei, fiind artiști ai poporului. Dar, scuzați, vă rog, acești artiști îți iau ca să-ți cânte 40-45 de minute la nuntă 350 de euro, dacă nu și mai bine. Pe când un scriitor, dar și un actor, un pictor, un sculptor, ce să facă? Or, moldovenii noștri nu dăruiesc la nunți și cumetrii tablouri sau orice alte lucrări de artă.
Talentul, au spus-o mulți, e și o binecuvântare, dar și o pacoste. Pentru că, vrei sau nu vrei, el răbufnește și te subjugă. Da, sunt cazuri când cineva a scris două cărți și apoi s-a apucat de afaceri, cunoaștem și politicieni care au cântat la saxofon în scuarul Teatrului de Operă și Balet, sau în studenție, în cămin, îi ziceau la chitară „Dîm sigaret s mentolom”, dar aici nu despre vocație este vorba.
Integrarea europeană a Republicii Moldova va aduce multe beneficii inclusiv pentru oamenii de artă. Când vom trăi mai bine, o să avem poftă și de un concert, și de un spectacol, și de o expoziție sau o carte. Iar scriitorii buni și valoroși vor putea ajunge pe alte piețe, cum s-a întâmplat în cazul – fericit! – al Tatianei Țîbuleac, dar și al altor scriitori de-ai noștri, traduși și apreciați mai mult în afară decât acasă – Iulian Ciocan, Dumitru Crudu și alții.
Dar până atunci, bine ar fi să să ne permitem, măcar în weekend, să lăsăm „toșitorica” să se odihnească și mai deschidem o carte, ca să evadăm, fie și pentru o oră-două, într-o lume mult mai frumoasă. Ajută, credeți-mă!…
