NordNews
Avem ce spune

Viorica, șase limbi și o diplomă. Adio femeii fără adăpost care iubea viața. Povestea moldovencei care a murit într-o baracă de lemn din Italia

Viorica Zaiaț a murit la vârsta de 45 de ani, într-o baracă de lemn din curtea spitalului Careggi din Florența.

„După moartea sa, am plecat în căutarea trecutului Vioricăi”, scrie zdg.md.

Era o fată frumoasă, avea o diplomă de facultate și vorbea șase limbi. Viorica a murit pe stradă, la vârsta de 45 de ani, într-o baracă de lemn din curtea spitalului Careggi din Florența, uitată de toată lumea. Au fost cinci persoane la înmormântarea de la Trespiano. Nici măcar un preot, nici măcar o rugăciune. A murit fără să apară la știri. Era o persoană cu o inimă și o poveste. Nimeni nu o poate readuce la viață, dar povestea ei putem și vrem să o spunem, continuă autorul.

Era 20 octombrie 2011, când ne-am întâlnit cu Viorica. „Vin din Moldova și am pierdut totul – a spus ea pentru Corriere Fiorentino – mi-am pierdut soțul, casa, locul de muncă”. Caritas a ajutat-o: pături, haine, „o tabletă” pentru un nou început. Atunci Viorica a revenit la viață. A început să lucreze ca interpretă pentru un judecător. Muncă prost plătită, doar cât să cumperi de mâncare. Ar fi putut să-și refacă viața, să închirieze o casă, să redescopere iubirea, dar în adâncul sufletului său avea întuneric. Mulți i-au spus să meargă să facă tratament, dar ea a fost încăpăținată. După zâmbetul său se ascundeau chinurile.

Peste un timp, și-a găsit de lucru la Esselunga, la o casierie. Părea aceeași persoană, dar diferită. Unghiile îngrijite, părul curgător, strălucitor. Reuşise să învingă soarta. Ea a spus că și datorită acelui articol din Corriere Fiorentino a reușit să-și găsească de lucru. În sfârșit, viață nouă, era fericită. Așa mi-a spus. Locuia într-un azil de bătrâni. Cumpărase o mașină nouă, dar a avut un accident din care a ieșit cu viață printr-un miracol. A fost în spital, apoi a încetat să lucreze. La supermarket nu au mai văzut-o, niciunul dintre colegii săi nu știa nimic despre ea. Apoi, într-o zi, un telefon: „M-am întors să locuiesc în baracă”.

Un accident a fost suficient pentru a-i readuce fantomele. Viorica s-a întors acolo, în iadul putrescent din baracă… Părul ras la zero. Începuse să bea… Alvaro, un medic voluntar în vârstă, s-a îndrăgostit de ea, ajutând-o cu tratamentul. Și preotul Bisericii San Giovanni Battista, în fiecare zi. Îi oferea prânzul și cina gratuite. Erau doar ei în viața Vioricăi. Suflete rare. Au insistat: „Trebuie să te vindeci, trebuie să te întorci la clinică”. Viorica avea asistent social, o implora și ea. Dar nimeni nu a putut-o forța. Sau poate da. Într-o zi sună telefonul, doctorul, de cealaltă parte a receptorului: „Viorica a murit”.

Cel mai ieftin sicriu cumpărat de cei puțini care te-au cunoscut. La morgă Marius și Andrian, doi oameni fără adăpost… După înmormântare, ne-am dus să aflăm despre trecutul tău. În baracă am găsit fotografiile de la nuntă, le-ai ținut într-un jurnal. Așa am revenit la numele fostului ei soț. Am fost să-l vizităm la Rimini, el fiind italian. Viorica a locuit cu el aproape zece ani. Câte descoperiri, câtă viață în spatele fiecărui drum (…). De la el am aflat că tatăl Vioricăi a murit când ea era mică, mama ei a fost găsită moartă pe un drum de țară din Moldova. Astea sunt fantomele. De asta a început să bea, ca să uite…

Moldova, cea mai săracă țară din Europa. Născut la Sîngerei: copii beți în parcuri, noroi și zăpadă pe străzi, autobuze comuniste cu motoare care zboară, căruțe trase de cai, femei cu batiste, clădiri sovietice cu sobe. Și apoi orfani crescuți fără mame lăsate să fie îngrijitoare, sau supți de mizerie. Ea era una dintre ei. A confirmat și cel mai bun prieten al său, din Moldova. El a spus că Viorica a crescut într-un orfelinat în lipsa mângâierii.

Când era adolescentă, Viorica s-a îndrăgostit, a rămas însărcinată. Era în grija mătușii sale, care a forțat-o să avorteze. Așa a plecat din Moldova. A ajuns în Italia cu un prieten, mai întâi la Milano, apoi la Rimini. A urmat căsătoria, iluzia familiei. Și-a dorit un fiu, un nepot pentru părinții săi. Cu acest fiu, poate, le va vedea iarăși ochii. Dar nu: medicii i-au spus că nu mai poate avea copii. Avortul în tinerețe îi fusese fatal. Soțul ei a dus-o la psiholog, dar a terminat rău, a fugit din casă sărind de la balcon. Un abis de suferință, mereu în fugă de viață. Până și soțul ei cedează în cele din urmă și o părăsește. Revine în Moldova, conduce o prăvălie, dar totul sfârșește în ruine. Apoi – din nou Italia. Ajunge la Florența, la Careggi. Apoi – baraca și ani fără ieșire, fără speranță…

Și singurătate. A ținut totul înăuntru. Le-a spus totul doar pisicilor. Numai ele știau să o asculte. În baraca sa erau cel puțin zece, fiecare cu un nume, ca niște copii. La Crucea Roșie, atunci când voluntarii i-au adus pături, ea le-a spus să revină a doua zi, să aducă mâncare pentru pisici. În profilul său de Facebook, toți sunt încă acolo. Pagina sa e încă acolo, nimeni nu a șters-o. Va rămâne așa, cu zâmbetul ei dulce și amar, viața pe care a urmărit-o, pisicile sale de toate culorile. Doar ele știau totul despre ea. Noi, însă, nu am avut, nu am avut timp să o ascultăm.

La revedere, Viorica… Ea nu era doar fără adăpost. A fost o femeie, o viață, o poveste. Și nu putem uita. Viața a învins-o. Sau poate nu, acum poate e cu adevărat fericită. Pentru că până la urmă, odată ea a fost cea care a spus: „Vreau să mă întorc la părinții mei, voi locui din nou cu ei”. Și atunci poate că este corect să ne-o amintim așa, zâmbitoare și bună, agățată de amintirile unei mame biciuite de destin, născută acolo unde sărăcia se revarsă din cer. Și cine știe, poate e o iluzie, dar ar fi bine ca numele său să-l poarte grădina în care a locuit mai mult decât alții, plantând flori și mângâindu-și pisicile.

La revedere, Viorica, prietene. Încă un mort fără adăpost fără să apară la știri. Moarte prin alcoolism, ciroză epatică. Dar ai fost o persoană, cu o inimă mare. Este o poveste. Nimeni nu te poate readuce la viață, dar povestea da, putem și vrem să o spunem. Să nu te las să mori de două ori. De aceea m-am dus să sap în trecutul tău, să înțeleg de ce se termină așa, între noroi și cearșafuri. Am spus asta astăzi pe Corriere Fiorentino. Și îi rog pe primarul Dario Nardella și pe spitalul Careggi să-și dea numele acelei grădini după ea, Viorica Zaiaț.

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

"
"