NordNews
Avem ce spune

Virgil BOTNARU // Anatol Moraru, la o aniversară…

Am spus-o și cu alte ocazii cum l-am cunoscut. Era finele lui august 2006, intrasem la Filologia bălțeană și câteva zile până la începerea anului de studii am stat într-o odaie în cămin cu Sergiu, student la anul II la Drept și rudă cu domnul profesor de la Filologie. Sergiu mi-a vorbit despre dumnealui cu importanța de sine a moldoveanului care se știe și se are cu cine trebuie, atunci când e bîja. Și chiar mi-a dat cu împrumut cartea Nou tratat de igienă, pe care o adusese de acasă, pe lângă alte lucruri trebuincioase unui student la început de an academic. Am citit-o într-o după-amiază de duminică ce cred n-am s-o uit vreodată, pentru că a fost o zi care, vorba poetului „cu pânza ei ghimpată ne însângera ochii” – roșii după o noapte cu bere, votcă, țigări și bancuri care circulă în mai multe variante.

Profesorul, omul cuvântului și omul de cuvânt Anatol Moraru a fost, deci, unul dintre scriitorii mulți pe care i-am cunoscut mai întâi din lecturi, și abia apoi LIVE. Și e printre puținii care nu m-au dezamăgit după aceea, așa precum se întâmplă – de multe, ba chiar de foarte multe ori – în asemenea cazuri.

„Încolo, lucrurile au intrat în rutină”, ca să-l citez. Am început să frecventez cenaclul „Kontur”, pe care domnia sa îl conducea la facultate, în al doilea semestru ne-a fost profesor de literatură universală. N-am fost nici pe departe un student strălucit – se știe și sunt destui martori care pot s-o confirme, ba chiar cu detalii pe care eu nu le țin minte. Și nu știu ce-a văzut dumnealui în mine, cel de atunci, pentru că m-am bucurat mai mult decât alții de susținerea domniei sale. Nu cred că a contat foarte mult faptul că scriam, erau și alții care făceau risipă de celuloză, fie că veneau din Sorescu și Stănescu, ori că se trăgeau de-a dreptul din Alecsandri sau Coșbuc, iar lor nu le era rușine să recunoască.

Firește că m-am supărat și eu când a fost cât se poate de sincer în privința unor texte de-ale mele, pe care am îndrăznit să le citesc la cenaclu sau când îmi penaliza comentariile mai puțin inspirate, m-am supărat, dar mi-a trecut degrabă și astfel, de la prima mea ieșire în lumea literară studențească bălțeană, la „Kontur” și până la apariția volumului de debut, am lucrat – ținând mai întotdeauna cont de sugestiile și observațiile domniei sale – câțiva anișori, șapte la număr, atât cât trebuie să te dedici unui copil, până să-i dai drumul în lume. Atunci l-am rugat să-mi scrie postfața și cred până azi că anume paginile 53-54 sunt cele mai bune din carte. Pentru cine nu crede, vezi: Virgil Botnaru, Return to Innocence, București, editura Casa de pariuri literare, 2014.

Mi-a spus Atunci: „Virgil, trebuie să mergi la Chișinău cu o carte, ca să te ia lumea în serios”. Cu acea carte am mers la Chișinău, apoi la Iași, pe urmă iarăși la Chișinău, cu acea carte am impresionat câteva femei și probabil tot așa am convins-o pe Daniela să-mi accepte cererea în căsătorie. Cartea aceea s-a bucurat de cele mai multe cronici și mi-a adus cele mai multe premii.

Tot dumnealui mi-a scris prefața la ALIBI, „copilul” la care țin cel mai mult și care a văzut lumina zilei – pardon, a tiparului – la alți șapte ani distanță după cea dintâi.

În tot acest timp, a fost și a rămas primul cititor al textelor mele. Mai nou, și al textelor Danielei. I-am zis, mai în glumă, mai în serios, că va trebui deja să mă ajute să-i văd scriitori, cu cărți și premii și pe feciorașii mei – Lucian și Flavian, ce dacă primul are abia 5 ani, iar celălalt doi și jumătate, domnu profesor, dacă ei de mici gânguresc în versuri? Firește că vom ține minte pentru toate zilele câte le va îngădui Domnul, bunătatea dvs funciară și inepuizabilă.

Cu Anatol Moraru am „comis” „la patru mâini” două nuvele scrise și publicate, din nu mai știu câte, care-au rămas doar la nivel de poantă, câteva replici sau două fraze în care încape o poveste de modă nouă. I-am admirat dintotdeauna, până la invidie ca între „cel ungurean și cel vrâncean” față de „cel moldovean”, bestialul simț al umorului, dar mai ales inteligența și capacitatea de a gândi și a vedea cinematografic, până la cele mai mici detalii, un poem sau o bucată de proză.

Când se-ntâmplă să discutăm la telefon și, din vorbă-n vorbă, ajungem la tot felul de calambururi și la născocirea unor situații care te fac să râzi ca prostul câteva zile, dumnealui pune mereu degetul pe rană: „Virgil, o să fim ticăloși dacă n-o să scriem toate chestiile astea. Nu pentru că literatura română din Basarabia ar pierde enorm dacă n-o facem, dar de dragul exercițiului în sine, pentru bucuria de a scrie, prăpădindu-ne de râs…”

Sigur, domnule Moraru, vom scrie, că doar nu întinerim…

 

Urmărește știrile NordNews și pe canalele de Telegram și YouTube

📣 Susține echipa NordNews pe PATREON!

 

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

"
"