NordNews
Avem ce spune

Virgil Botnaru // Ca într-un muzon de-al lui Carla's Dreams

Vineri seară, în troleibuzul nr. 1506, de pe ruta 22 era zăpușeală mare. Oamenii obosiți după o săptămână de muncă voiau să ajungă cât mai repede acasă. Era unul din acele momente când nu te mai gândești la iubirea față de aproapele (transpirat, lipit strâns de tine).
La acea oră de vârf, troleibuzul se mișca încet de tot, smuncindu-se și poticnindu-se la tot pasul, înaintând cu greu printre convoiul gălăgios de mașini, aidoma unei muște zăpăcite, căreia tocmai i-ai rupt, copilărește, aripile.
Câțiva pasageri, mai nerăbdători din fire, coborau și mergeau mai departe pe jos. Poate c-aș fi renunțat și eu, ca dânșii, dacă aș fi fost la doi pași de casă…
 
Cât am fost student aproape exemplar și mai apoi, când am ajuns și eu să lucrez pentru binele țării, aveam permanent grijă să-mi găsesc o gazdă la preț bun pe aproape de facultate sau de locul de muncă, așa încât să reușesc să fumez o țigară, mergând în voie și, o data la două zile, să dau un telefon. De regulă, întârziam și atunci la serviciu, or, dacă interesează pe cineva, voi spune că nu sunt, nici pe departe, un tip matinal.
Astfel că, acum jumătate de an, când, după câteva luni geroase de căutări, mi-am găsit un job tocmai în Centru (iar noi locuim într-un capăt frumos de Buiucani), entuziasmul meu (ca și pofta de muncă) nu era cine știe ce, dar n-avui încotro. Și de atunci, în fiecare dimineață, de dragul păcii și a bunăstării în familie, recit un slogan despre viitorul luminos și o iau, sisific, de la capăt.
Iar dacă trebuie să mergem undeva în weekend, mai întâi mă cert serios cu nevasta, și abia după aceea mă las câteodată scos din casă. Așa că, de multe ori, se duce ea singură unde îi trebuie, lăsându-mă acasă de capul meu, să lenevesc, dacă așa vreau, toată ziulica. Și bine face! A văzut ea nu o dată cât de mult îmi place să mă plimb prin oraș, mai ales într-o zi toridă, cum a fost vinerea asta și (încă) în asemenea împrejurări… nefaste. Pe bune!
 
Abia peste vreo douăzeci de minute, după ce lăsasem în urmă rondul de la Universitatea Pedagogică și urcam pe strada Ion Creangă, șoferul își mai dezmorți brațele muncitoare. Drept că numai oleacă.
Puțin mai sus de intersecția cu strada Eugen Coca, chiar în stația din preajmă, cineva parcase aiurea, ca de obicei, și în doar câteva minute se formă o ditamai coadă de mașini prăfuite și microbuze deșălate. După ce troleibuzul a pătruns, cu greu, prin cascada inversă de motoare încinse, nervi întinși la maxim și claxoane stridente, am văzut „care-i buba”.
În stație era un Mercedes alb, de model mai nouț, cu volanul pe partea dreptă și plăcuțe de înmatriculare străine. Șoferul, un bărbat de vreo patruzeci de ani, ușor încărunțit pe la tâmple, vorbea ceva cu o fată care aștepta acolo, cuminte, pe cineva sau ceva anume.
Din câte înțelegeam la moment, tipul se oferea s-o conducă unde îi trebuia, ba mai mult, ar fi avut plăcerea să ardă toți banii, cu ea, în seara aceea, însă tânăra era, vorba poetului, la toate rece. Și mai era, vă spun sincer, un suflețel care face toți banii. Picioare drepte, bronzate, păr lung, negru, buze voluptuoase.
După ce șoferul troleibuzului a staționat câțiva metri mai sus și au coborât toți cei care aveau nevoie să coboare, fata urcă mândră pe ușa din spate, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Un creștin nebărbierit de câteva zile s-a ridicat în dată să-I ofere locul, dar ea n-a vrut să se așeze. Mirosea a parfum scump, a copil răsfățat și a femeie dorită.
Stăteam în picioare, în partea din spate a troleului,  la doi pași de ea și o priveam pe furiș prin sticla întunecată a ochelarilor. La un moment, când am întors brusc capul, am văzut că Mercedes-ul alb se ținea din urma noastră. Probabil că bărbatul acela de vreo patruzeci de ani, copt la minte, credea că încă nu era totul pierdut. Iar fata ori nu-l vedea, ori numai se prefăcea că nu-l vede, fiindcă nu acorda absolut deloc atenție acelei situații stupide. Oamenii coborau, urcau alții, iar mașina albă mergea îndărătnică din urma troleibuzului.
Pentru ochii ei verzi orice mascul cu lanț de aur la gât și Mercedes alb s-ar fi dus, de bunăvoie, până la capătul lumii. Iar eu eram atât de aproape de dânsa, respiram aroma părului ei, atunci și acolo ea strălucea anume pentru mine…
Foarte curând însă aveam să mă conving (pentru a câta oară) că nemărginirea unei clipe de extaz și amărăciunea celor mai teribile (în percepția noastră) dezamăgiri sunt lucruri atât de relative.
Domnișoara a coborât la strada Paris, mult mai devreme decât speram eu. În stație o aștepta un tânăr înalt, arătos, cu niște mușchi „lucrați”, care nu mai încăpeau sub tricoul alb. S-au îmbrățișat și au pornit amândoi spre trecerea de pietoni.
Aș fi sărutat atunci urmele calde ale degetelorei frumoase, lăsate pe bara portocalie de fier. Priveam cu obidă prin geamul fumuriu al troleului, gândindu-mă la cât de minunată e, totuși, lumea asta a noastră.
Șoferul Mercedes-ului alb ieși tot atunci la depășire și porni cu viteză spre următoarea stație. Poate că, într-adevăr, pentru el, în ziua aceea, nu era încă totul pierdut…
______
*Notă:Acest text este o ficțiune și trebuie tratat ca atare!
 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata