Breaking News

Virgil Botnaru // Ce vremuri frumoase au mai fost…

Stau câteodată și mă prind la gândul că deși nu am decât 31, sunt, totuși, un tip din alte vremi, unul care pentru tinerii de azi e (cum se zice) depășit. Zic asta, pentru că eu, în copilăria mea nu prea îndepărtată, am prins acele timpuri când era un telefon fix în toată mahalaua, când tortul pentru matineul de 8 martie nu era cumpărat de la magazin, dar îl făcea mama acasă, când la tv erau doar câteva posturi – moldovenii, românii și rușîi, iar de computer nici măcar nu auzisem. Tot pe vremea copilăriei mele, în curțile cu multă umbră de la oraș, băbuțe rujate vindeau paharul de semințe cu 50, iar țigara de Lucky Strike cu 25 de bănuți bucata.

Dar ce vacanțe minunate aveam noi, mai ales vacanțele de vară. Mergeam „la tabără”, pentru o săptămână, la nani, la oraș, sau la bunica, în satul vecin, așteptam duminicile și sărbătorile ca să ne ducem la iaz, la pădure, ori în satele de prin împrejurimi, să jucăm fotbal, noi cu ai lor. De mare sau munte știam doar din cărți, de la televizor și din amintirile din armată ale tatei. Escapadele în străinătate erau un lux pe care puțini și-l puteau permite, dar, cu toate astea, noi, copiii, nu-l jinduiam.

Marea noastră era iazul din satul vecin, unde, la doi pași de la mal, te duceai până la gât și nu era mâl deloc, iar verdeață și dealuri vedeai și în ponoare. Cam în toate compunerile cu tema „Cum mi-am petrecut vacanța de vară”, pe care le făceam la început de an așcolar, erau propoziții de genul: „Mi-am petrecut vacanța foarte frumos și interesant. Mi-am ajutat părinții, am mâncat cireșe, am fost la scăldat, mi-am făcut prieteni noi…” Aceleași lucruri înșirate pe două pagini de caiet, pentru care învățătoarea avea mereu cuvinte de laudă. Or, până la urmă, am fost cuminți, eram sănătoși, veseli și bronzați ca cei din dealul Sorocii. Nu știam ce e plictisul, ne bucuram de vacanță, așa cum a fost ea să fie, convinși că era cea mai frumoasă cu putință. Și chiar era!

Aveam două perechi de șorți și cam tot atâtea tricouri, umblam desculți mai toată vara, dar eram cei mai fericiți.

Dacă ziua mergeam cu părinții la deal sau aveam alte treburi pe acasă, seara, după cireadă, ieșeam cu toții la fântână și stăteam până târziu la povești și anectode, răs-auzite, răs-știute și răs-tălmăcite de atâtea și atâtea ori. Când venea cineva străin, devenea vedeta mahalalei și chiar a satului, căci toți voiau să-i fie prieten, mai ales dacă era o fată cu vino-ncoa.

Într-o vară, a venit la mătușa ei o fată de la nord, de care mă îndrăgostisem de cum am văzut-o. Dar nici atunci, nici în anul următor, când a venit iarăși, nu mi-a ajuns curajul să-i spun că-i frumoasă și că mi-e dragă rău. Era o tipă faină, chiar a doua sau a treia zi a mers cu noi la furat căpșuni de la mătușa ei, conducându-ne prin grădină și liniștind câinele, când acesta vru să-și facă datoria. Iar după ce ne-am săturat de căpșuni, am fost la cireșe, la o bâtrână din celălalt capăt de sat. Aveam atunci timp pentru toate, timp care azi nu ne mai ajunge…

Acum și copiii sunt altfel, au alte distracții, alte preferințe… Se duc la bunci, la țară, cu laptopul și nu mai ies din casă. Or, viața s-a mutat pe internet – pe internet fac oamenii cunoștință, pe messenger își spun ce simt (de altfel, e mult mai ușor așa), pe internet se țes toate intrigile și tot (de) acolo aflăm despărțirile de ultimă oră…

Alte sunt vremurile, alta/ altfel e viața, și nici noi nu (mai) suntem ce-am fost odată…

 

P.S. Acum câteva săptămâni, am găsit-o pe facebook, în lista de prieteni a unui amic, pe fata care îmi era dragă în copilărie. Am vrut să-i dau like la câteva poze, dar n-am făcut-o.

M-am gândit că ea, fiind deja mamă a doi copii frumoși, poate că nici nu mă mai ține minte…

leave a reply