De trei luni „ș’ oleacă”, sunt cel mai fericit tătic de pe lumea asta.
Ce să zic? E super, pentru că e altceva – alte obligații, alte necesități, alte cheltuieli. Ne străduim și noi să le facem față, „după puteri” și parcă – slavă Domnului! – ne reușește.
Unii cunoscuți, mai înțelegători, îmi spun că, atunci când o să apară al doilea bebe, o să iau și eu drumul cel fără de gropi al străinătății. Omul pățit știe ce spune.
„La noi, – îmi zicea odată un prieten, pragmatic din fire, – să faci și să crești un copil e ca și cum ai lua un credit imobiliar – achiți, la început, o anumită sumă, iar restul – lunar, timp de vreo două zeci de ani. Sau și mai mult, mă rog, după… posibilități.” Știu că nu sună frumos din partea unui părinte iubitor, dar, câteodată, îi dau dreptate. (Și, probabil, nu numai eu…)
Mai ales în momentele acelea de marasm, derută și lehamite… metafizică față de tot ce-ar fi putut să însemne, frumos, recunoștința ta pentru țara natală. Niște trăiri, de-a dreptul sinistre, care te apucă, așa, deodată, de regulă, atunci când îți amintești că trebuie să cumperi, iarăși: scutece, vitamine, picături pentru burtică, ulei pentru masaj, hăinuțe noi, jucării; că trebuie să mergi la medic, să-i mai faci o vaccinuță etc, etc., și urmărești, aproape cu disperare, cum se duc, într-o veselie, bănișorii câștigați la nuntă. Când, de fapt, după planurile inițiale, ei trebuiau să ajungă pentru atâtea alte încă…
Iar mai pe urmă, lucru știut: crește copilul, cresc și cheltuielile. Orice produs pentru cei mici – îmbrăcăminte, încălțăminte, tot felul de pireluțe, apoi jucăriile, cărțile ș. a. m. d., ș. a. m. d. costă mult! Pentru că, oricum, părinții grijulii vor scoate din buzunar cât o să trebuiască. N-au încotro!
Ca să nu mai zic de taxele pentru grădiniță, școală și câte alte asemenea nevoi serioase, care ne așteaptă, cuminți și la locul lor, de-acum încolo, nevoi despre care statul Republica Moldova habar nu are, or, conform legii, ele nici nu există.
Din spusele unor prieteni, care cunosc deja situația „din interior”, prin alte părți e чуть-чуть mai bine. Bunăoară, în Irlanda, statul alocă o îndemnizație lunară în valoare de 140 de euro, în Franța aceasta ajunge la 182 de euro, în Germania – începe de la 194 de euro, dar poate să varieze, în funcție de venitul lunar al părinților. Eu nu cunosc exact cum stau lucrurile acolo, la ei, care sunt prețurile și cheltuielile, dar vreau să cred că, cu banii aceștia, poți să faci ceva.
E greu de spus, privind, invidios, cu binoclul peste țări…
Dar, cu certitudine, nouă, celor de aici, tare ne-ar mai prinde bine îndemnizațiile lor…
Recent, cineva a postat pe facebook o frază inspirată, pe care o citise în romanul lui Ion Vianu, Amor intellectualis: „Apariţia unui copil este ca a unui extraterestru care se pregăteşte să-şi ia reşedinţa pe planeta noastră, precedată, la cei ce-l aşteaptă, de o linişte festivă, plină de încredere şi reculegere”. Prea filosofic pentru realitățile noastre…
Acum patru ani și ceva, o distinsă doamnă, pe atunci Ministră a Muncii, Familiei și Protecției Sociale, îndemna, duios, tinerele mămici: „Mai spălați pelincuțe!”
Mult stimata doamnă cu pricina, care deja are băiat mare, frumos și aranjat unde trebuie, era/ este departe de toate dedesubturile întunecate ale subiectului. Și nu doar dumneaei ne vorbește, înfocat, de la tribună, în necunoștință de cauză.
Așa că, cel puțin de la alegeri și până la alegeri, n-avem cui să ne plângem că nu ne ajunge, oricât am strânge cureaua… În campania electorală toți ne vor binele. Atunci contăm, noi și problemele (multe!) care ne macină…
La anișorii noștri, având facultăți, masterate și serviciu „la cald”, când parcă totul ar trebui să fie bine, „ca la oameni”, suntem nevoiți să cerem (încă) de la părinți. Și o facem, regulat, cu toată rușinea… Ne trebuie tot mai mult și mai mult. Picii (ne) cresc, nevoile cresc, viața descrește…
Copiii nu sunt (și nu trebuie să fie!) o povară!
Și dacă, totuși, e adevărat că, oricâți am avea, „banii n-o să ne ajungă niciodată”?
Să ne bucurăm de fiecare moment petrecut împreună! Cei care, cu lunile, sau chiar cu anii, își văd familia numai pe skype, mă vor înțelege cel mai bine.
E datoria, e fericirea noastră să-i iubim și să le purtăm de grijă. Pentru că, o voi spune și eu, încă o dată: fără de copiii noștri, la un moment, viața n-ar mai avea niciun farmec.
în loc de P.S.: evanghelia după luca
de trei luni încoace
el e oglinda noastră exterioară
în care ne admirăm gesturile
de care n-am fi fost
niciunul
în stare –
să zâmbim tuturor
să dăm din mânuțe, piciorușe
indiferent de ce zic
în toiul nopții
unii oaspeți
răi de datorii
în drum spre casă
II.
mami detestă
fetele nemăritate
din satul ei de baștină,
iar tati bea de bucurie
când neamurile toate
uită
pentru o zi
de noi
III.
luni dimineața
suntem cei mai fericiți-
de câteva zile
nu mai calculăm
banii cheltuiți
aparent
pe nimicuri
și nu ne mai gândim
deloc
la o altă viață
între alți pereți
calcaroși
plini de culoare.
