NordNews
Avem ce spune

Virgil Botnaru// Dac-ar învia buneii, cred c-ar mai muri o dată…

Buneii noștri, care au trăit ororile războiului, foametea, deportările staliniste, care au crescut (cu greu) o casă de copii, aveau un sentiment aparte pentru muncă, pământ, ca și față de viață, în general. Or, grozăviile prin care le-a fost dat să treacă i-au marcat pentru tot restul zilelor.
Pe timpul foametei, bunelul Vasile s-a dus cu un prieten mai mare în Ucraina și au lucrat acolo la un om cumsecade, care era însoțitor de vagon. De câteva ori, ucraineanul i-a ajutat să trimită acasă grăunțe, cartofi, pentru mama și cele trei surori (tatăl îi murise pe când avea doar trei ani).
Tătuca (așa-i spuneam noi) nu ne prea vorbea despre asta, dar toată viața a muncit și a adunat, probabil și  dintr-o frică ce-și avea rădăcinile în îndepărtata lui copilărie. Țin minte cum duminica și de sărbători obișnuia să meargă la deal, să vadă ce mai fac păpușoii, via, dacă mai trăiau buruienile.
După moartea lui, părinții și nanii au vândul casa unui familii tinere din sat. El mergea la muncă la Moscova, ea stătea acasă cu copiii. Chiar în primul an, omul a dărâmat niște acareturi și a ridicat o temelie pentru nu mai știu ce, apoi a pornit un șopron lung pentru animale. Avea planuri serioase, din câte se vedea. Însă, la vreo doi ani după aceea, nevastă-sa a plecat peste hotare și, în bună tradiție moldavă, l-a părăsit. Omul a băut o vreme de scârbă, ca tot bărbatul rănit în dragoste, apoi a încuiat ușa, a legat poarta și s-a dus și el. Acum, când trec pe acolo, mă doare inima pentru casa neîngrijită, pentru grădina năpădită de buruieni, pentru cireșii copilăriei mele, din care n-a mai rămas nimic. Dac-ar învia bunelul, cred c-ar mai muri o dată…
Nu acuz pe nimeni, la urma urmei, omul a cumpărat-o și poate să facă ce vrea, e dreptul lui, dar ceva înăuntrul meu se opune acestei logici.
Tot acolo, în mahalaua lor, a trăit un moș care a fost într-un lagăr de concentrare. Eu nu-l prea țin minte, dar cei care l-au cunoscut zic că era zgârcit și doamne ferește de scăpa vreun copil o bucată de pâine și n-o ridica. Acum casa e dărâmată, vecinii harnici au scos gardul, au tăiat copacii de prin grădină și ai impresia că în acel loc a fost toloacă bătătorită de când e lumea.
Și mai sus, și peste drum, și în mahalaua cealaltă…  Gospodării care nu trebuiesc nimănui și pe unde copiii de cândva nu mai trec, de Paștele Blajinilor. Le este rușine…
Și dacă părinții/ buneii noștri ne-ar întreba, cum zice cântecul, „ce mai face casa lor cea dragă, cine are grijă azi de ea”(?), eu, de exemplu, nici nu știu ce-aș putea să le răspund… Pe bune, nu știu…
 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata