Nimeni probabil nu s-ar fi gândit că destinul lui Gheorghi Ivanovici Lazări va lua, la un moment, o asemenea întorsătură.
Băiat cuminte, harnic și deștept foc, auzise încă din copilărie de la părinți, bunici, vecini și învățătorii de la școală că va ajunge numaidecât „om mare”. Iar el, la rândul lui, avea permanent grijă ca nu cumva să-i dezamăgească, în vreun fel, pe cei care credeau în capacitățile sale, în ambiția-i exemplară și în succesele – multe! – care urmau să fie.
Maică-sa, profesoară de chimie într-un sat din Codrii Moldovei, visa, din frageda lui pruncie, să-l facă medic, însă tatăl, șeful Brigăzii de tractoare nr. 1, voia ca băiatul să aibă o meserie „bărbătească”. Așa că, după ce-a absolvit „cu medalie” școala medie din satul de baștină, Ghiță a mers cu tata la Chișinău, ca se depună actele la Academia de Poliție, pe atunci Școala Superioară de Miliție a Ministerului de Interne.
Chiar dacă, pentru un tânăr bronzat de la țară, viața la oraș presupune tentații la tot pasul, băiatul se acomodă repede cu regimul de cazarmă, se apucă serios de carte, începu să frecventeze o secție sportivă, așa că, pentru toți profesorii instituției, Gheorghi Lazări era student foarte bun. Îl apreciau și noii săi colegi, iar când venea sâmbăta acasă, era la fel de harnic și, de la un semestru la altul, câte oleacă mai priceput la toate. Începuse să iasă pe la club, dar nimeni n-a auzit vreodată ca feciorul lui Ivan Alexeevici să se bată cu cineva sau să facă năzbâtii.
Pe când era în ultimul an la Academie, cu vreo lună înainte de examenele de absolvire, băiatul le spuse părinților c-ar vrea, în toamnă, să se însoare. Părinții s-au bucurat din toată inima, însă nu mult, până au auzit cu cine voia „să-și lege viața” mezinul familiei. Da, Lenuța lui Cucu era frumoasă și gospodină, însă mai era ceva la mijloc- fata crescuse doar cu mama ei, care nu fusese niciodată măritată. Mireasa avea, deci, grave „probleme cu identitatea”, socrii cei mari nu-și doreau nicidecum gene „avariate” în familie și credeau că-l vor face, până la urmă, să renunțe, însă băiatul n-a vrut să asculte de nimeni.
De voie, de nevoie, au făcut, în toamna acelui an, nunta. Gheorghe fusese repartizat cu serviciul în Secția Poliția Rutieră din Chișinău, de unde primise, deocamdată, o odaie într-un cămin din sectorul Botanica. Așa că, după cea mai frumoasă zi din viață, tinerii și-au luat zestrea și s-au dus la cuibușorul lor de nebunii, iar părinții s-au resemnat, mai ales că fiica mai mare se măritase cu agronomul din satul vecin și, la nici treizeci de ani câți îi avea, o ducea foarte bine. Adică, aveau și ei o mângâiere.
Curând însă aveau să vină timpuri grele pentru toți. Destrămarea necuprinsei Uniuni Sovietice dăduse peste cap viața și planurile oamenilor, învățați, încă de la grădiniță, să creadă în foarte apropiatul triumf luminos al comunismului. Deși primise de câteva luni un apartament cu două odăi la Buiucani, Gheorghi Ivanovici presimțea că schimbarea pe care o aduseseră acele timpuri noi n-avea cum să fie numai spre bine. Devenise, între timp, căpitan de poliție și tatăl a două fetițe, iar copiii, lucru știut, nu se țin sătui doar cu promisiunile de la tribună. Nu-i vorbă, ei încă o duceau binișor, spre deosebire de alții. Mai facea el, la drumul mare, un ban „altfel”, știa cum să se împartă cu superiorii, iar Lenuța, pe care o aranjase ca șefă a cantinei Inspectoratului, nu venea nici ea cu mânile goale acasă. Totuși, era riscant și nimeni n-avea siguranța zilei de mâine.
Peste vreo trei ani, când șeful lui a fost concediat și a ajuns în atenția judecătorilor pentru acte de corupție, căpitanul Gheorghi Lazări se gândi serios că nu mai are ce „încălzi locul”. Așa că, la câteva luni distanță, ca să nu pară suspect, își depuse, din proprie inițiativă, cererea de demisie, iar în vreo două săptămâni avea să plece, cu un fost coleg de facultate, în Spania, la construcții.
Câțiva ani i-a mers bine. A adunat niște bani și au cumpărat un lot de câțiva ari, aproape de șosea, într-un sat frumos și în plină dezvoltare din suburbia Chișinăului. Apoi a venit acasă, s-a odihnit câteva săptămâni, a fost în vizită la părinți, apoi în Bulgaria, pe litoral, iar în toamnă s-a dus iarăși în Andalusia. În câțiva ani, meșterii plătiți generos au ridicat o casă cu etaj, cu gard de cărămidă, garaj, beci, fântână și alte acareturi, de nelipsit din curtea unui gospodar, care se gândește la o bătrânețe fără griji. Între timp, crescuseră și fetele. Au vândut apartamentul de la oraș, iar banii i-au pus la bancă, pentru Geta și Aneta.
Viața trecea tumultuoasă pe lângă el, pe lângă familia lui de departe, dorul mare de cândva se transformase în obișnuință și Gherghi Ivanovici luă într-o zi hotărârea să mai stea pe acasă, o vreme. Mai ales că, uneori, îl durea cumplit genunchiul stâng. Avea și de ce: în studenție, suferise o traumă serioasă pe terenul de fotbal și abia acum îi simțea consecințele serioase. Era timpul să se mai astâmpere la căsuța lor și să se bucure de zilele frumoase, petrecute în brațele moi și delicate ale Lenuței, femeia sufletului său, veșnic tânăr.
Vreun an de zile, totul a fost minunat. Fetele mergeau la ore, el rămânea acasă și mai făcea ceva prin grădină, pregătea prânzul pentru fete și o așteptau, tustrei, pe mami. Apoi, de la o vreme, Lenuța începu să se plângă că s-a săturat până peste cap să stea aici și să facă borș. El măcar văzuse lumea, pe când ea…
Iar Gheorghi Ivanovici nu putea să se opună. I-a dat bani ca să-și aducă în ordine actele, să plătească niște ore de limba italiană, iar peste patru luni o petreceau, cu lacrimi în ochi, la aeroport.
Lenuța se aranjase bine la Torino, avea grijă de o femeie curată și întreagă la minte. Îi suna o dată în săptămână, apoi o dată în lună, pentru că dorul de casă o bătea rău la buzunare. Iar aici, Gheorghi Ivanovici avea grijă de casă, de fete, le petrecea și le aștepta în fiecare zi cu mâncare caldă și atenție părintească.
Au crescut și ele, repede ca toți copii, și mama le-a chemat acolo la ea, măcar pentru o vreme, să cunoască altă viață și altfel de lume. Gheorghi Ivanovici le-a petrecut, cu multă durere în suflet, la aeroport. „Pentru o vreme…”, se consola el, fără să știe însă cât avea să dureze povestea…
Toți îl întrebau de ce nu se duce și el în Italia. Le răspundea amabil că nu poate lăsa în voia soartei tot ce agonisise, cu mânele lui, și să plece undeva la capătul lumii.Trebuia cineva să le aștepte acasă.
A trecut un an… doi… trei… cinci… îi muriseră, între timp, părinții, și el deja parcă nici nu mai avea unde, dar nici nu voia să se ducă nicăieri. Mai venea câte un vecin sau prieten să-l ajute, sau măcar să-l vadă și să-i țină de urât, și veneau tot mai des, pentru că Gheorghi Ivanovici era generos și avea grijă să le toarne cât încape. Descoperea uimit câți oameni îi vor binele, câți prieteni are, cum știu ei toți să-l asculte și să împărtășească suferința lui. Treptat, fără să-și dea seama, începuse chiar el să caute compania lor, să organizeze tot felul de petreceri în ograda, unde își îngropase anii tinereții și banii străinătăților amare. Deja nu mai era stăpânul vieții sale. Sistematic, încet și sigur, se distrugea pe sine, îndepărtându-i, totodată, pe cei care desconsiderau noul lui mod de viață. „Nou” de-o lună, de-un an, de cinci… Zilele lui aveau răbdare…
Însă, de la un timp încoace, lui Gheorghi Ivanovici i s-au întâmplat, așa, unul după altul, niște lucruri, greu de închipuit. Mai întâi, se cam terminaseră economiile și banii primiți din Italia, care ar fi trebuit să-i ajungă încă pentru o bună habă de vreme. Apoi, Lenuța, se vede, își schimbase numărul de telefon, pentru că încercase, câteva seri la rând, să o sune și să vorbească cu ea, însă fără niciun rezultat. Se gândi că poate o fi aflat ea de viața lui veselă și zbuciumată de aici, departe de ochii lor, și s-a supărat. Nici măcar fetele nu-i mai trimiteau bani ca mai înainte, așa că, peste câteva luni și în plină iarnă, din cauza datoriilor acumulate, Gheorghi Ivanovici rămase fără gaz. Pe urmă, fără lumină și fără telefon. Atunci îl apucă o depresie cum nu mai trăise vreodată. Se întrebă cum putuse el să degradeze într-un asemenea hal, de ce-l uitaseră toți – foștii colegi, amici, cumătri, familia lui dragă, toți absolut, în afară de prietenii lui de pahar, care, numai ei, veneau în fiecare zi la dânsul? Sau, poate că anume din această pricină s-au depărtat ceilalți – că s-a nenorocit el singur pe sine, conștient și de bună voie, înhăitându-se cu cine n-ar fi trebuit?
Nici măcar el nu înțelegea multe din dedesubturile existenței sale. Gândindu-se la toate astea, parcă-i părea bine că părinții muriseră deja și n-au mai ajuns să-l vadă în starea asta. Uneori, se simțea foarte de singur și nefericit…
Tot în iarna aceea, a doua sau a treia zi de Crăciun, au venit la el în vizită Vanea Crudu, Marcel Vrabii și Tolea Arventi, cu o femeiușcă tânără și încă bună de toate, la o nevoie. Nu era din satul lor, însă i se păru cunoscută. Nu știa nici cum o cheamă, nici când și unde o fi văzut-o, dar avea impresia că o ține minte de undeva.
– Noroc, Gheorghi Ivanovici. Bucuros de oaspeți?
– Intrați, dacă toți ați venit! le răspunse, fără multă ceremonie.
– Bem un păhărel de busuioacă?
– Numai unul…
– Scoate, dară, vesela cea de cristal… Știm că ai…
Musafirii aveau poftă de vorbă, și nu doar. Au băut câte un pahar, apoi încă unul, au fumat soldățește o țigară fără filtru, au băut iarăși… După al patrulea toast în sănătatea lor, Crudu luă femeia de subsuori și se duse cu ea după sobă.
Peste vreo zece minute, reveni bucuros, își turnă un pahar de vin și-l privi, cu subînțelesuri, pe Gheorghi Ivanovici:
– Du-te și tu oleacă dincolo. Fata te așteaptă.
– Ce-i cu tine, Ivan Fiodorovici? Eu n-o schimb pe Lenuța mea. Mai ales că acuș, la vară, o să vină acasă și-o să ne iubim ca-n luna de miere.
– Băi Jora, tare prost mai ești! – izbucni Crudu, turnându-și din nou în pahar –Ți-a zis ea că vine și tu o crezi? De vreo șapte ani îți spune asta și așa și n-a mai venit.
– A avut probleme serioase și n-a putut.
– Ei, o sulă. Și-o găsit ea un italian cu bani și a uitat de tine.
– D-apoi cum? Poate Marcica ta și-a găsit și umblă налево, Lenuța mea e femeie la locul ei.
– Când îți frec una…
Tolea Arventi, care fuma gânditor pe patul de lângă sobă, a sărit să-i despartă.
Din ziua aceea, Crudu nu s-a mai dus la Jora. Se angajase paznic de noapte la o parcare auto din Chișinău și se apucă serios „de viață”.
De cum se desprimăvără, își curăță frumușel via, săpă gospodărește printre căpșuni, făcu puțină ordine prin ogradă. Vesela prăfuită din bucătăria de vară tânjea după o mână pricepută de femeie. „Las’ că nu mă mai prăpădesc eu”, își zise optimist Ivan Fiodorovici. „Vin acuș sărbătorile și trebuie să le așteptăm cu gânduri frumoase.”
În miercurea Paștelui, îl chemă la el pe Arventi, să-l ajute, măcar oleacă, „по старой дружбе”.
– Hai, dar nu pot sta mult, îi zise, înțelegător, cumătrul Tolea. De ce nu l-ai chemat pe Jora?
– Dă-l, băi, dracului, că n-are niciun căcat putere. Numa’ cheltui băutura cu dânsu’!… Fiindc-ai adus vorba, ce mai face, nu știi?
– Am trecut pe la el cu vreo lună în urmă. Doamne ferește ce se face în casa aceea… toate râsurile de pe lume… Fumează, beau până nu știu ce-i cu dânșii și dorm acolo, unul peste anul, parcă-s голубые.
– Mda…Și de câte ori i-am spus să-și caute de viață, dar el, dacă-i prost, o să se ducă în pământ cu zile… Să mă ții minte…
Vreo două săptămâni după aceea, nimeni nul văzuse pe Gheorghi Ivanovici. Vecinii se gândeau că s-o fi dus, de sărbători, la Hâncești, iar neamurile, blajine din fire, nu îndrăzneau să-l trimită acasă.
A apărut într-o seară, mergând încet, fără vlagă, palid la față, cu o geantă de pânză în mână. A intrat tăcut în ogradă, apoi a legat la loc poarta, cu lanțul ruginit la vedere, ca să le dea tuturor de înțeles că e plecat undeva departe. Nu ieșea pe afară, nu mai ardea lumânările noaptea, se izolase în stihia supărărilor sale. Însă, peste câteva zile, i se făcu dor de oameni. Și după ce lanțul de la poartă dispăruse, toți cei săraci cu duhul se adunară, ca la un semn.
Fusese internat la spital. I se făcuse rău într-o noapte, tocmai atunci când nu era nimeni la el. I-au ajuns însă puteri să facă, în câteva reprize, cei două sute de pași până la traseu, iar acolo, din câte mașini treceau la ora aceea spre Chișinău, s-a încumetat unul să oprească și să-l ducă la Spitalul de Urgență, fără niciun ban.
După acel tratament, Gheorghi Ivanovici nu mai voia deloc să bea. „Nici strop!” Îl speriaseră zdravăn doctorii, se gândeau prietenii lui de chefuri, care veneau tot mai rar „să-l vadă”, pentru că devenise ursuz, nu suporta gălăgia lor veselă și-i alunga nervos acasă, tocmai când le era viața mai dragă.
Iar lor le plăcea foarte mult la el, pentru că locuia nu departe de magazin, pentru că, în podul casei lui, mai găseau vreun lucru bun pe care să-l dea pe băutură, pentru că, uneori, puteau să rămână acolo câteva zile la rând și nimeni nu intra să-i caute sau să vadă ce fac… Pentru binele lor, Gheorghi Ivanovici trebuia să se apuce iarăși de băut și să se facă Jora cel bun și cuminte.
Într-o duminică, au venit la el Roma Văzdăuțan și Ilușa Jurjiu, băieți aproape cumsecade, din mahalaua „cea nouă”. L-au întrebat ce mai face, cum se simte, s-au bucurat să afle că totul era bine. Apoi și-au cerut voie să bea, acolo, la el, o jumătate de rachiu moale ca valurile Nistrului. Băieți cu soveste, îi luaseră și lui o bere fără alcool. „Așa, de companie, că, sincer, parcă nici nouă n-o să ne ticnească…” Gheorghi Ivanovici mai aduse un pahar, doar pentru el.
Bău încet, cu un fel de teamă, ca un licean tocilar. Berea era rece și a naibii de bună. Se gândi atunci că demult nu savurase, în liniște, o bere. Aproape că-i uitase gustul.
Au mai vorbit despre una, despre alta. Și-au lăudat, pe rând, odraslele, au înjurat, cu tragere de inimă, primarul tânăr și necopt la minte… Abia după ce sticla întunecată, de jumătate de litru, se golise de tot, oaspeții au recunoscut că turnaseră în bere puțină votcă. „Numa’ deseati kapelki, Gheorghi Ivanovici, că altfel degeaba o bei!…”
Paharul greu, din sticlă sovietică, zbură cu viteza unei rachete americane pe lângă urechea subțire a lui Văzdăuțan și se făcu țăndări de soba rece. Fostul căpitan se enerva rar de tot, dar când se întâmpla, nu-i stătea nimeni în cale.
A adormit, cu lumânarea aprinsă, abia spre dimineață. Dacă vine moartea și-l ia, așa, pe întuneric? Cum să se ducă pe lumea cealaltă, fără un sâmbure de lumină? Nu se poate!
Când s-a trezit, a doua zi, viu și în putere, Gheorghi Ivanovici a înțeles că avertizarea medicilor fusese o mare minciună. Așa că, fără să mai stea pe gânduri, scoase de sub saltea banii care-i mai rămăseseră de la soră-sa, își invită amicii de prin mahala și de pe aiurea și s-au pus pe sărbătorit, cum se cuvine, revenirea lui la cele lumești.
Și toți absolut au uitat atunci de supărare, se adunau iarăși, zi de zi, la Jora, unde se simțeau minunat, căci toate erau bune și frumoase, ca odinioară.
Doar că, acum, Gheorghi Ivanovici se îmbăta și mai repede decât „înainte de boală”. Era suficient să-i toarne de două-trei ori la rând câte-un 50, că el se ducea fericit la culcare. Atunci, oaspeții lui permanenți luau candela, se retrăgeau cuminți în altă odaie și continuau să se veselească împreună, cât mai departe de somnul lui nevinovat. Chiar și „fetele” aduse tocmai „de peste deal” îl tratau întotdeauna cu îngăduință și respect. Știau deja că Gheorghi Ivanovici a avut multe „de tras” în viața asta. Iar pentru ei toți, viața avea un sens frumos și limpede…
Vara își intrase fierbinte în drepturi, când fostul polițist își aminti că, peste câteva zile, trebuia să meargă la policlinică, pentru un control obligatoriu. „Ia mai dă-i în mă-sa de nemernici – își zise, supărat, Gheorghi Ivanovici. – Numai să te scurgă de bani pot…” Știa el și singur unde-l doare și ce leac îi trebuia.
Ce-i drept, îl mai înțepa câteodată în partea dreaptă, dar cum dădea pe gât o sută de grame, nu mai simțea nimic. Lumea din jur își recăpăta culorile, iar ei, atunci și acolo, se bucurau, nestingherit, de viață. În acele momente, cât o noapte de iarnă, toate aveau, ca la începuturi, un rost adânc și o importanță, numai a lor. Zilele se scurgeau cuminți, una după alta, una mai frumoasă și mai deosebită decât cealaltă, iar Gheorghi Ivanovici parcă nu mai avea răbdare să treacă săptămâna, apoi luna… Aștepta o zi anume, deși nu știa exact când o să fie, dar era convins că va veni curând și ziua aceea…
Într-o vineri, vecina de peste drum îl anunță că o telefonase sora lui de la Cărpineni și o rugase frumos să-i transmită că vine duminică să-l vadă.
Sâmbătă, pe la amiază, Gheorghi Ivanovici își ceru iertare de la oaspeți și-i îndemnă părintește să plece acasă. Voia să se odihnească puțin, iar spre seară avea de gând să mai strângă „râsul” de prin casă. Au băut afară „câte-un degetar”, i-a petrecut, ca să-i vadă odată duși, apoi a închis poarta în urma lor.
Duminică, pe la vreo zece, apăru și nașa Margareta, cu geanta plină. Intră în casă, îl strigă de câteva ori, dar finul Ghiță nu era nicăieri. Se mai uită o dată prin grădina năpădită de buruieni. „S-o fi dus undeva, pe aici, pe aproape…”, își zice femeia. Se așeză pe un scăunel în fața casei, însă, peste vreun sfert de oră, intră hotărâtă înapoi.
A dat de el, într-un târziu, tocmai în camera cea mică de la etaj, care a fost cândva a copiilor. Sătea ghemuit sub o pătură veche, găurită cu țigara. Era mort.
A doua zi, după amiază, au ajuns și Lenuța cu fetele din Italia și au organizat repejor o înmormântare frumoasă. Venise aproape tot satul, erau și câțiva dintre foștii lui colegi din Chișinău. La cimitir, Lenuța plângea în hohote, încât și unii săteni au vărsat câte-o lacrimă. Vreo două săptămâni după, femeile de pe strada lor au avut despre ce vorbi. Mâncarea fusese bună, pomenele – scumpe, iar mortul – frumos și „vesel”. Vanea Crudu și încă vreo doi ca dânsul știau de ce.
Era mijlocul lui iulie și Lenuța venise acasă…
_________
*Notă: Acest text e o ficțiune.
Orice asemănare cu oameni și situații reale/cunoscute este absolut întâmplătoare!
