Breaking News

Virgil Botnaru// Geanta lui Pavlușa

Pavlușa avea o geantă mare, sovietică, rămasă încă de la frații lui și pe care n-a mai schimbat-o în toți anii de ucenicie. Era o geantă din piele, grea și încăpătoare, căci Pavlușa căra în fiecare zi la școală toate manualele, caietele, creioanele și tot ce-i mai trebuie unui elev responsabil. Pe lângă astea, în ghiozdanul lui fără fund era întotdeauna loc și pentru câteva mere.

Chiar dacă și părinții noștri făceau, de cu toamnă, rezerve, că dealul colhozului era mare, nici vorbă, merele lui Pavlușa erau mult mai mășcate, mai frumoase și mai mustoase decât ceea ce aduceam noi. Tatăl lui era tractorist și aveau cam de toate,în ogradă, în pod și în beci. Maică-sa, în schimb, a fost o femeie risipitoare și-i cam plăcea păhărelul, dar Pavlușa oricum o iubea mult.

În clasa a doua, apoi dintr-a cincea până prin a șaptea, am stat cu Pavlușa într-o bancă. Scria cu greu și abia de citea pe silabe, într-un cuvânt era un elev slab de tot, dar nu făcea pozne, nu era obraznic și stătea cuminte la lecții, chiar dacă se plictisea de moarte.

De obicei, desena mașinuțe, tractorașe, profesorii îi puneau un „5” să treacă și el clasa, or, Pavlușa chiar nu avea capacități și nimeni nu cerea de la el mai mult decât ar fi putut duce. În schimb, îi plăcea să asculte și să spună poezii.

Singur n-avea cum să le învețe, fiindcă, așa cum v-am spus, citea cu mare greu, de aceea venea la mine sau se ducea la Steopa, colegul nostru de clasă, ca să-l ajutăm. Pavlușa învăța la auz. Îi citeam mai întâi primul vers, apoi i-l repetam de câteva ori,ca el să memoreze. Apoi primele două versuri, pe urmă și al treilea, după accea toată strofa. După prima strofă treceam la a doua, apoi la a treia. Dacă poezia era mai lungă, Pavlușa învăța numai primele trei catrene, pentru că, de câte ori am încercat, nu s-a primit să țină minte mai mult de atât.

A doua zi, la școală, mai repetam împreună de câteva ori și, la lecția de română, Pavlușa stătea cu mâna ridicată să spună poezia primul. Așa-i plăcea lui și toți știau asta. Iar la pauză avea grijă să ne mulțumească cu un măr, cu o pară sau ce mai avea în geantă. Îmi dădea și mie și lui Steopa, indiferent cine l-a ajutat, ca nu cumva să ne supere pe vreunul și altă dată să-i fie rușine să se adreseze.

Dacă cineva din clasă își uita pixul acasă și-i era lene să tragă o fugă până la magazin ca să-și cumpere altul, cerea de la Pavlușa, că lui oricum nu-i trebuia. Și dacă uita după aceea să i-l dea înapoi, Pavlușa nu se supăra, căci a doua zi își cumpăra un pix nou-nouț și nu mai făcea el zarvă în clasă pentru atâta lucru de nimic.

Așa era el – om bun și înțelegător și așa a rămas și până azi, la ai săi 33, câți îi are. Căci Pavlușa a fost cel mai mare din clasa a noastră – numai el era din ’86 (pe 23 octombrie), majoritatea erau din ’87, iar eu cu Diana din ’88. Dar chiar dacă era cel mai mare, el nu se deosebea de noi, nici la minte, și nici la făcătură.

Când trebuia, păzea ușa cât eu și Steopa căutam prin ghiozdanele fetelor după prăjituri, covrigi sau ce mai aveau ele bun, era, de bună voie, cam în fiecare zi „de serviciu” și fără nicio vorbă sau supărare ștergea tabla de câte ori trebuia, că pe noi, ceilalți, ne dureau mâinile de la atâta scris. Așa-i spuneam și el era întotdeauna înțelegător. Nu, nu era vorba de înjosire sau mai știu eu ce, de la o vreme Pavlușa singur își luase „funcția” în serios, pentru că voia neapărat să se simtă util, să nu zică c-a trecut ziua degeaba și el n-a făcut nimic.

Într-una din zile, când Pavlușa ieșise afară pentru nu mai știu ce treabă, am luat o cârpă de șters tabla (că erau mai multe) și i-am pus-o lui Pavlușa în geantă, la fund, sub clitul de cărți și caiete. Peste câteva zile, când ne-am uitat, cârpa era tot acolo, așa că i-am mai pus câteva pietricele, niște cioturi de mere, pe care le-a plimbat vreo săptămână, fără ca măcar să bănuiască ceva. Eram, la urma urmei, prietenii lui, de când își cumpărase taică-su mașină ne duceam mai des pe la dânșii, deci nu se aștepta la careva măgării din partea noastră.

Când am deschis apoi, față de fete, geanta și i-am arătat ce a cărat el câteva zile, Pavlușa s-a supărat. Și-a dat seama că eu i-o făcusem. Și s-a schimbat, n-a mai vrut să stea cu mine în bancă. Iar când mai aveam de învățat poezii, se ducea la Steopa și numai lui Steopa îi dădea mere din cele dulci și frumoase.

La început de clasa a noua, Pavlușa a abandonat școala. Și cam tot pe atunci s-a apucat de fumat. Când s-a întâlnit, într-o zi, la fântână, cu directorul și acesta l-a întrebat de ce nu vine la lecții, Pavlușa s-a uitat nedumerit la el și i-a zis:

-Care școală, Nicolai Ivanci, și, mata nu vezi că eu de-amu am musteți?

Peste doi ani, Nicolai Ivanovici l-a angajat paznic la școală.

P.S.Cu vreo lună în urmă, m-am întâlnit cu Pavlușa la magazinul din sat. L-am întrebat ce mai face, când se însoară și dacă mai ține minte vreo poezie. S-a uitat prin părți, a tușit, apoi mi-a recitat o poezie de Gr. Vieru. Era, bineînțeles, o poezie despre mama…

leave a reply