NordNews
Avem ce spune

Virgil Botnaru// Igor Nicolaevici nu mai pleacă în vacanță

Pe 15 mai, la orele 16 fără 3 minute, Igor Nicolaevici Musteață a fost numit șef de hală la combinatul de produse cerealiere din Bălți. După aproape 20 de ani, în care a trudit ca un muncitor oarecare, iată că, în sfârșit, Dumnezeu se întorcea cu fața spre el. Noul director, pus în funcție de partidul de la conducere, cu două săptămâni mai devreme, îl alese anume pe dânsul, din atâția angajați ai celei mai mari întreprinderi de stat din oraș.

Fericit ca atunci nu-l mai văzuse nimeni vreodată. După ora 5, când toți s-au dus acasă, Igor Nicolaevici se plimbă o vreme prin hală, încolo și încoace, cu mâinile la spate, chemă femeia de serviciu să-i facă ordine în cabinetul care deja era al lui, apoi se duse la depozit, luă câteva sticle de votcă și porni voios spre stația de troleibuz.

Salariul încă nu-l primise. Marți, la adunare, șeful le zise să mai aștepte o săptămână-două. Și le mai zise că aveau să primească toți cu câteva sute de lei mai puțin, că s-a început campania electorală și nu degeaba a fost nu demult Zinaida Petrovna în vizită de lucru. N-a venit ea numai așa, ca să-i întrebe ce nu le ajunge și ce-i doare. Câțiva s-au revoltat, dar Igor Nicolaevici a zis că, dacă așa trebuie, atunci să fie, că doar asta nu se întâmplă în fiecare lună. Și-apoi, pandemia parcă a trecut, moldovenii au început iarăși să facă nunți cu 200 de invitați, deci, marfa lor a ajuns iarăși întrebată.

Dacă ar fi avut acum mai mulți bani pe card, trecea pe la magazin, lua cel mai frumos tort, câteva cutii de bomboane, vreo două sticle de șampanie, pastrama, pește roșu. Sau nu, mai bine își lua soția, copiii și se duceau la pizzerie sau într-un local din centru și acolo să bea și să mănânce. Ar fi plătit muzicanții să cânte în seara ceea numai pentru el. Și ar fi venit acasă cu taxiul, iar când să coboare, din mașină să răsune muzică rusească cu înjurături, ca să dea de înțeles vecinilor că de acum înainte nu le mai pasă de ce vor crede și vor spune.  

Trecu, totuși, pe la magazin. Luă două franzele, o ruladă cu halva, jumătate de kilogram de înghețată și o bugată de parizer din cel care era la promoție.

Ce, Musteață, te-au umplut banii? îl întrebă nevastă-sa când a ajuns acasă.
Azi sărbătorim! îi răspunse răspicat Igor Nicolaevici. De azi, sunt șef de hală. Ce-ați crezut voi? le zise el cu un aer de superioritate femeii și copiilor, năuciți de-o asemenea veste.

Și ce bucurie mare a fost în seara aceea la casa lor. Copii nu voiau să coboare de pe genunchii lui și-l îmbrățișau, și-l pupau pe obraz, spunându-i că tată bun ca dânsul nu mai este pe lume. Și cu câtă poftă în priviri se uita la dânsul soția, și cum îl lăuda și-i spunea că dintotdeauna crezuse în el și iată că nu greșise. Iar după ce copiii au adormit, ea îi oferi ceea ce până atunci nu accepta să facă decât numai cu prezervativ.  

Din ziua următoare, copiii lui nu mai voiau să se joace cu toți mucoșii din curte. Nu-l mai luau în seamă nici măcar pe Lucian, fiul polițistului din blocul vecin, care numai el are mașină în care urci și ea merge singură.

Tata o să-mi cumpere trei mașini, mai ciotkie ca a ta, i-a zis Filipaș, așa ca să-l audă toți.
Da! îl susținu Marinela, soră-sa. Și degrabă o să ne ducem de aici. O să ne luăm casă la Поле чудес*, și mașină mare o să ne cumpărăm, iar în august, o să ne ducem la mare, adăugă fata și-i arătă limba alintatului fecior de polițist.

De când Igor Nicolaevici fusese ridicat în funcție, nevastă-sa nu mai stătea pe banca din curte să mănânce răsărită cu toate proastele. Iar el nu mai dădea mâna cu oricine și când se întâlnea cu vreun vecin pe drum sau la piața din cartier, aștepta ca acela să-l salute primul. Și el răspundea ca un om ocupat cu tot felul de gânduri, pe care cineva îl întrerupe, așa pe nepusă masă.

De când avea un alt post, Igor Nicolaevici chiar era ocupat. Trebuia să aibă grijă ca în hala lui să fie ordine, și nu așa, dar pe mai multe fronturi. În primul rând, trebuia să le dea peste mână colegilor care furau în fiecare zi alcool etilic cu canistrele, așa cum fura și el, în rând cu dânșii, până mai ieri. Îi înțelegea bine de ce o fac, dar, până la urmă, el purta răspundere pentru tot. Șeful îi spuse că, dacă va fi băiat cuminte și ascultător, o să aibă partea lui de câștig, că trebuie să dea și celor mari, care îi făcuse și pe dânșii oameni.

Totodată, Igor Nicolaevici trebuia să pună și el umărul pentru ca partidul să câștige alegerile. „Atâta timp cât la conducere va fi cine trebuie, noi n-o să fim obijduiți!”, i-a zis Alexandr Ilici, directorul combinatului, explicându-i ce trebuie să facă.

În fiecare zi, șeful de hală vorbea cu colegii, mai închidea ochii la furtișagurile lor, numai ca ei să-și convingă vecinii, neamurile, cunoscuții să voteze pentru cine trebuie. Când ajungea seara acasă, scotea din toate cutiile poștale ziarele contracandidaților și le arunca la gunoi, înjurându-i de mama focului pe cei care vor să dea țara străinilor.

Se ducea la mitinguri, la întâlniri cu alegătorii, citise de câteva ori programul electoral și le roase tuturor urechile că în Moldova, mai bine decât în perioada 20012009, n-a fost niciodată. Cu acest argument își începea și își încheia pledoariile. Victoria partidului însemna un trai mai bun pentru toți, dar mai ales pentru el. Dacă vin alții la putere, zboară Alexandr Ilici din funcție, iar din urma directorului zoboară și el. Așa ceva nu se poate!

 Dacă ar fi fost după dânsul, ar fi scos toate lăzile din depozit și i-ar fi ținut pe toți beți o săptămână până la alegeri și o săptămână după, numai să fie bine. De când se băgase în politică învățase o chestie – pentru putere trebuie să lupți, iar la război, ca la război…

Sâmbăta trecută, Igor Nicolaevici nu-și găsea locul. De dimineață și-a sunat încă o dată neamurile, cumătrii și cunoscuții cu care ai ce vorbi. I-a asigurat pe toți că îi respectă și că va avea grijă să-i aranjeze, pe ei sau copiii lor, numai să voteze cum le spune el. Cu vecinii n-a vrut să vorbească. Aceia mai degrabă pot să facă invers, la cât de într-aiurea sunt. Dar nu-i nimic, scapă el degrabă de dânșii, își spunea Igor Nicolaevici.

Noaptea aceea reuși să doarmă nici trei ore împlinite. Pe la șase și jumătate, hodorogea și bolmojea prin casă ca un om pe care au început să-l părăsească mințile. Și-a trezit nevasta, s-au spălat, s-au îmbrăcat și s-au dus să voteze. Să fie printre primii, să fie cu dreptul. Apoi l-a sunat pe Alexandr Ilici să-l întrebe dacă nu trebuie să-l ajute cu ceva, dar șeful nu i-a răspuns. Apoi și-a deranjat încă o dată neamurile și cunoscuții de nădejde, cu aceeași rugăminte și aceleași promisiuni de ieri.

Toată ziua a stat acasă, cu telefonul lângă el, de parcă trebuia să-l sune de la Moscova. Copiii s-au ținut de capul lui să le mai promită o dată că în august vor pleca la mare, că cel mult într-un an se vor muta din apartamentul lor de nici 50 m² într-o casă mare și frumoasă, că tati va cumpăra mașină și ei nu se vor mai duce la școală cu troleibuzul.

Seara, pe la 8, a venit la el vărul Gheorghe, de la Pelinia. Au băut un pet de bere, adus de oaspete, apoi Igor Nicolaevici a scos de la frigider o sticlă de votcă. L-a lăudat pe Ghiță că a votat cum trebuie și i-a promis că o să-l facă șef de depozit. S-au îmbrățișat, s-au pupat, apoi Igor Nicolaevici a mai scos o sticlă de votcă…

S-a trezit, pe o plapumă așternută la bucătărie, la șase și jumătate. I se uscase în gură și îl durea teribil capul. Ce-au mai făcut după ce a deschis a doua sticlă de votcă și unde e vărul Ghiță, nu mai ținea minte…

A băut apă, a mers la baie, apoi s-a întors la bucătărie și a pornit televizorul cățărat pe frigider. Butonă, în căutarea unui post unde se dădeau știri. Când, în sfârșit, găsi ce căuta, căzu pe scaun. 27,17%,32 de mandate. Nu se poate! Nu se poate!

A făcut un duș rece și porni iarăși televizorul. Nu, nu era un vis urât, 27,17%, 32 de mandate. Au pierdut alegerile! Ai lui au pierdut alegerile. Iar el a pierdut atâtea vise, atâtea speranțe.

A deschis geamul, a fumat o țigară. Apoi s-a îmbrăcat și a ieșit din casă, deși nu era încă nici ora 7, și el niciodată nu se ducea așa devreme la lucru. Nu voia să dea ochii cu vreun vecin. Se întreba cum vor ieși, de acum încolo, copiii lui să se joace în curte, cum vor suporta ei glumele celorlalți?

În momentul acela, voia să închidă ochii și să se trezească, alături de Lenuța, Filipaș și Marinela, într-un loc unde nu-i cunoaște nimeni, un loc frumos, undeva pe malul mării…

__________

* Поле чудес – regiune de elită a orașului Bălți.

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata