Virgil Botnaru// La Institutul Oncologic zilele trec repede…

-Și?… Povestește, Ioane, cum o mai duci, cum îți merge. Cam demultișor nu ne-am văzut…

De când am plecat din sat, mă întâlnesc foarte rar cu prietenii din copilărie, neamurile, vecinii etc, chiar dacă mulți dintre dânșii s-au mutat și ei la oraș. Chișinăul e, vorba poetului, oleacă mai mare decât satul nostru, și-apoi, aici nu mai locuim într-o mahala. Prietenia noastră, deși e o certitudine probată în timp, acum/ de la o vreme, se manifestă mai mult ocazional. Ne sunăm/ scriem cu prilejuri mai însemnate, sau atunci când avem nevoie de vreun ajutor, ne convingem încă o dată că „prietenul adevărat la nevoie se cunoaște”, după care viața pregătește fiecăruia alte bătăi de cap.

Când m-a sunat Ion și m-a întrebat dacă vreau să merg în sat, am acceptat cu mare bucurie. Mai ales că – de, am și eu pașaport moldovenesc – trebuia să mai duc/ aduc câte ceva, și propunerea lui picase tocmai la țanc.

Lăsam în urmă Chișinăul, cu zarva lui obositoare, și aproape că zburam fericiți pe traseu.

-Ce să-ți mai spun, Virgile. Lucrez. Am avut foarte multă treabă în ultima vreme. A trecut vara și eu n-am înțeles nimic din ea.

-Cu ce te mai ocupi, dacă nu-i secret de stat?

-Lucrez într-o firmă. Vindem și instalăm aparate de aer condiționat.

-.. Păi, e firesc că ați avut multe comenzi.

-Da, au fost cazuri când am lucrat și sâmbăta, și duminica.

-Știu, te-am sunat odată și mi-ai spus că lucrezi…

-Aaa, da. Luna trecută am schimbat și montat la Institutul Oncologic.

-Serioasă comandă.

-Nici vorbă. Da’ la Institutul Oncologic vremea trece repede… Și aflându-te o vreme acolo, printre oamenii ceia, te uiți altfel la lume.

-Îmi dau seama.

-Numai închipuie-ți, era acolo un bărbat tânăr, să fi avut la vreo 40, poate oleacă mai mult. Vineri stăm cu el de vorbă, râdem, glumim, iar luni, când venim iar la lucru, aflăm că gata, a murit.

-Serios?

-Acolo moartea nu mai sperie pe nimeni. Să vezi tu cu câtă credință, cu câtă speranță se țin bieții oameni de un fir de viață.

-Îmi imaginez…

-Un omulean, să-i dea Dumnezeu sănătate, venea în fiecare zi la noi, se uita cum lucram, câteodată mai inetrvenea: „Măi băieți, poate mai bine puneți așa, faceți așa. Nu-i mai bine, ce ziceți?” Ne-a spus că lucrat o vreme în construcții, și aici, și la Moscova… La început, ne supăram, pe urmă, însă, am înțeles că vrea să se simtă și el util, vrea să facă ceva, acum, când nu se știe câte zile mai are de la Dumnezeu… Acolo, Virgile, înveți a prețui viața, așa cum este ea…

Am tăcut amândoi o bună bucată de drum. Când am virat, apoi, de pe traseu, luând-o frumușel spre stânga, Ion porni o muzicuță, iar la intrarea în sat ne-am oprit și am fumat, ritualic, o țigară.

 

Acasă, mama tocmai scosese plăcințelele de la cuptor, iar tata clătea ulciorul ca să facă un drum până-n beci. Nu știu dacă mai are rost să vă spun că seara aceea a fost una nemaipomenită…

 

leave a reply