NordNews
Avem ce spune

Virgil Botnaru // La noi ambulanța vine în 40 de minute

 În weekend am avut un oaspete. Drag, foarte drag. O rudă apropiată. Sâmbătă seara am stat până târziu la taclale, oaspetele nostru a băut o bere fără alcool.
Duminică dimineața soția m-a trezit alarmată. Brusc, oaspetelui nostru i se făcuse rău. A înțepenit, sugrumând perna cu mâinile și scrâșnind din dinți. Apoi începu să se învinețească, pentru câteva secunde a încetat să mai respire. Credeam că moare. Am adus apă, i-am turnat peste față, i-am dat și câteva palme, să-și revină. Soția tremura, eu îmi pierdusem darul vorbirii, copilul plângea de spaimă. Pentru prima dată în viață vedeam așa ceva, nu bănuiam că omul suferă de boala ceea, uitat să-i fie numele.
Am sunat la 112. Mi-a răspuns un operator tinerel (după voce):

  • Bună ziua, ce urgență aveți?

Gâtuit de spaimă, am început să articulez:

  • O ambulanță. Cât mai repede.
  • Cine are nevoie? Ce e cu pacientul? Cum îl cheamă?
  • X Y
  • Anul nașterii?
  • Ce are?
  • Un acces. A înțepenit, apoi s-a învinețit și, la un moment, încetase să respire. Acum parcă răsuflă.
  • Știți cumva ce are? Suferă de ceva? A mai avut aceese din astea?
  • Nu știu.
  • Unde vă aflați?
  • Chișinău, str… , numarul… ap.
  • Codul de la interfon?
  • 145
  • Bine, revenim.

M-am întors în salon. Soția ținea oaspetele în brațe ca pe un copil. Apoi, peste câteva minute și-a revenit, cu încetul. Se uita buimac la noi, probabil nu ne recunoștea, vru să zică ceva, dar nu era în stare să rostească un cuvânt.
Deși era atât de solicitat, că era duminică de dimineață, Dumnezeu ne-a auzit rugile și spaimele.
Peste vreo cinci minute, și-a recăpătat luciditatea. Între timp, soția a mai apelat o dată 112. „Așteptați!”, ni s-a spus. Când și-a revenit, omul se uita la noi și nu înțelegea ce se întâmplă. I-am povestit. Nu-i venea să creadă. Nu mai avuse așa ceva.
Peste încă vreo 10 minute am coborât jos, să aștept ambulanța. Am fumat două țigări așteptând degeaba. Am urcat iarăși sus. Peste vreo șapte minute au venit. De la primul apel până au venit ei a trecut mai mult de jumătate de oră.
Mă întreb acum de câte ori poate să moară un om timp de 30-40 de minute? Și ce i-a împiedicat, duminică dimineața, înainte de ora 8, când nu sunt ambuteiaje, să ajungă mai devreme?
Au venit. Nu s-au descălțat, nu s-au spălat pe mâini, nu și-au cerut scuze de întârziere (cred că era normal s-o facă). Câci până au ajuns ei, „pacientul” și-a revenit din șoc și avea deja chef de glume. Am avut noroc. Noi am avut noroc.
Acum un an de zile, doamna Maria Șleahtițchi povestea într-o postare pe facebook un caz similar – au așteptat ambulanța 40 de minute, dar moartea a fost mai harnică.
Înțeleg că de multe ori la 112 sună tot felul de poznați cu întrebări și chef de glume proaste. Îmi dau seama că aproape jumătate din apeluri sunt alarme false. Din astă pricină probabil operatorii sunt mai sceptici, verifică, măsoară de șapte ori până să trimită o mașină. E ca în bancul cu ciobanul minciunos care striga „Lupii! Lupii” până când chiar au venit lupii într-o noapte, dar sătenii s-au gândit că omului iarăși i se năzare.
Dar sunt cazuri când oamenii chiar au nevoie de ajutor. Și atunci contează fiecare minut. N-au decât să-i amendeze de să-i usture pe cei care se joacă de-a telefonul. Și să fie mai responsabili, or, e vorba de viața unui om.
Vreau să cred că țara asta are, totuși, nevoie de noi. Încă vreau să cred asta. Și mai vreau să cred că pentru politicienii noștri fiecare om contează(,) nu doar în ziua alegerilor.
P.S. La Mulți Ani, Moldova!
Fiți sănătoși, oameni harnici, luminoși și vrednici. Trăiți frumos și muriți cu demnitate – nu așteptați ambulanța…
Bonus Track:
Planeta Moldova – Salvarea

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata