Vineri dimineața, am ieșit din casă cu jumătate de oră mai târziu.
Când am ajuns la editură, în fața sediului se plimba de colo-colo o doamnă de vreo cincizeci de ani, îmbrăcată bine, ca un personaj dintr-un film prost cu spioane balcanice.
-Domnu redactor?
-Da! Bună ziua!
-Vă aștept încă de la ora 8.
-Mă iertați, dar programul începe la nouă. Și-apoi, din câte țin eu minte, n-am fixat vreo întâlnire pentru ziua de azi…
-A, păi voi sunteți alintați! Aveți program fix…
Nu înțelegeam ce vrea de la mine. Mă privi cu supărare, apoi scoase din geantă o mapă burdușită.
-Ce vreau eu! – trecut femeia la subiect – V-am adus un manuscris…
-Au! Mulțumim!
-Da, dar e ceva special.
-Vom vedea!
-Nu, nu m-ați înțeles! Eu sunt Antonina Uț..
-…
-Adică ce fel de redactor sunteți, dacă nu cunoașteți lumea literară?
Chiar nu știam ce să-i răspund.
-Eu am editat două cărți de epigrame și povestiri pentru copii. Public săptămânal pe www.versuridesufletranit.com cu pseudonimul amelia.c
-Ah, da! Mă iertați că nu v-am recunoscut! Ce ne-ați adus?
-Eu sunt medic psihiatru.
-Foarte bine!
-V-am adus manuscrisul unui coleg de-al meu, cu versuri satirice. Sunt nemaipomenite, vă asigur!
-Bine! Mi-l lăsați, o să mă uit și revin cu un apel.
-Când?
-După ce-l voi citi, bineînț
-Vă rog, dacă se poate, cât mai curând. În noiembrie e ziua dumnealui de naștere și ar fi minunat să-i apară
-Am înț Mă voi strădui.
-Vă rog!
Am luat mapa și am intrat în redacție. I-am reținut privirea rezervată când mi-a întins acel manuscris, atât de prețios.
În birou, am pornit calculatorul și am deschis mapa- Glume pentru lume, volumul I. Vreo souă sute de pagini. Domna Uțica semnase prefața. Apoi era încă una a autorului:
Să nu crezi că sunt poiet,
Sau c-am să-ți când în duiet,
Mi-emi place gluma tare,
Că mi-i leac și alinare.
Hai că începutu-i bun. Urmau câteva,și mai deocheate:
-Bea și tu cu noi, măi fată,
-Nu beau, că-s însărcinată!
-Bea, că eu, când te-am născut,
Nouă zile am băut!…
Luasem câteva foi, ca să ies și să le citesc și colegilor când doamna prefațatoare mi-a deschis ușa:
-Îmi cer iertare, dar avem o condiție!
-Vă ascult.
-Vreau să semnați acum că ați primit manuscrisul, ca să nu avem mai apoi probleme.
-Adică?…
-Să vă puneți semnătura pe fiecare pagină, ca să nu difuzați mai apoi textele sau să le publicați cu alt nume.
Credeam că delirez.
-Frumoasă doamnă, vorbiți serios?
-Da! Las’ că știm noi cum fură alții idei și scot cărț
Atunci mi-a sărit muștarul:
-Nu, doamnă, asta nu merge. În cel mai rău caz, expediați-ne un mail cu manuscrisul atașat, ca să aveți mai apoi probe, dacă vă așteptați la așa ceva…
Doamna a sta puțin pe gânduri, apoi a zis ferm:
-Nu, dați-mi acum mapa.
-Poftim!
-Credeam că sunteți o roganizație serioasă!… La revedere!…
A închis nervoasă ușa în urma ei.
Firește, n-am mai primit niciun mail. Mă rog, un autor mare nu-și risipește aiurea capodoperele, că-și știe el prețul.
Apoi, de vreo 25 de ani, omul e medic psihiatru…
Ce să te mai uimească, dar, domnule redactor…?
Virgil Botnaru // „Mie-mi place gluma tare”
