Virgil Botnaru // Moldovan ca mine nu-i!…

Distribuiti mai departe...
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Mai în glumă, mai în serios, fiecare popor (își) are problemele sale. Americanii urăsc rasismul și.. pe negri, rușii se plâng pe ai/ale lor дураки и дороги, iar moldovenii cu mare greu fac față la două nevoi serioase- sărăcia (pe de o parte) și avuțiile/puterea (pe de altă parte). Într-un cuvânt, banii, fie că-i au, dar nu le ajung (niciodată!), fie numai îi „jisază”, cum (ne) cântă vrednicul fiu al neamului, Igor Cuciuc.

 

Au mai zis-o și alții: moldoveanul, de cum „prinde oleacă la rapăn”, devine de nerecunoscut. O fi ceva la nivel de genetică, de psihologie, nu știu, unii specialiști mai pricepuți ar avea un cuvânt (greluț) de spus în acest sens.

Și o fac (unii) câteodată și pre limba lor.

De exemplu…

Tradițional, în ajun, în ziua, sau după Paștele Blajinilor, preoții ne vorbesc dojenitor despre portul necuviincios al unor tinere printre morminte, ne amintesc că lăcomia pântecelui e un păcat și că răposații n-au nevoie de plapume, televizoare și alte chestii lumești pe care unii moldoveni (mai cu dare de mână, se vede că) și le dau unii altora, ca între frați, de pomană.

Nu știu ce-ar zice vreun „lup de pe Wall Street” despre „investițiile” care se fac cu prilejul unei nunți în Basarabia. Firește, nu trebuie să judecăm o asemenea situație în termenii business-ului, dar despre kilele (multe!) de mâncare care rămân (și uneori se aruncă) ar trebui să vorbim măcar câteodată.

Ce mai contează că, pentru asta, lumea se bagă până peste cap în datorii(?), doar ca să vină Lozanciuc și să le cânte mirilor trei cântecele, dar „din toată inima”…

Iar alchimiștii de pretutindeni ar trebui să se întrebe de unde atâta aur pe degețelele ostenite ale moldovencelor, când sunt, pentru o zi, nănășele în capul mesei.

Sigur, sunt invidios, pentru că invidia e o altă meteahnă a moldoveanului cu sufletul păros. Iar pentru ea și de dragul ei suntem gata să mâncăm zi de zi iaurt, doar ca „din afară” viața noastră cea de toate zilele să arate sclipitor.

 

Și nu doar cu prilejuri festive, ci și atunci când vin acasă în vacanță, unii  conaționali te doboară cu pretenții și ifose, de parcă au trăit toată viața în Cartierul Latin. Acuma n-o zic din invidie. Sunt băiat mare deja. Îmi dau seama câte îndură ei acolo. Tocmai de asta…

Cu vreo douăzeci de ani în urmă, după ce fusese plecată, pentru vreo trei ani, prin regiunea Zaporojie, o femeiușcă de prin părțile noastre îi întreba în rusă pe consătenii întâlniți pe drum „Где живет Константин С…(?)”, adică taică-su. Firește, ăsta e un caz aproape patologic, dar se întâmplă uneori și din astea.

Am auzit mulți „cioloveci”, care, după trei luni cât au dormit la Moskova cu capul pe sacii de ciment, veneau acasă și vorbeau numai în rusă. Firește, în rusă sună mai bine „preocupările” unui moldovean cu peneo ștukî di evra, mabilnik, șașlîciok, tacika, țăpka, ristaran etc.

 

Ne mândrim atunci când ai noștri reușesc, acasă ori în lume, când devin un exemplu pentru vecini, cumătri, colegi de clasă, politicieni etc. Când ne demonstrează, prin rezultatele lor, că lăudata hărnicie și cumsecădenie a noastră (națională) nu e doar vorbă de paradă. Când pot fi uniți, pentru binele lor și mai ales pentru binele țării, deși, se știe până și în America…, cum te f..reacă moldoveanul (tău), nu se-ncumetă nimeni!

 

______

* Imagine: «Planeta Moldova».

 

leave a reply