În anii ’90, printre cele mai plăcute zăbave ale moldovenilor erau, fără îndoială, serialele. Că erau de la oraș ori de la țară, muncitori la uzină sau țărani de la sapă, tineri ori bătrâni, harnici sau bețivi, pe toți îi unea o mare pasiune – filmul de la ora 5.
Se închidea magazinul, pe drum nu era nici țipenie, se termina pe loc toată porăiala prin ogradă și-n grădină, într-un cuvânt – тихий час.
Cei care erau de draga dimineață pe deal aruncau cât colo sapele și se duceau acasă, nu cumva să scape episodul din ziua aceea. Măcar pentru o oră, uitau cu toții de probleme, de lipsuri și plângeau de mila Isaurei, a lui don Carlos, a Alondrei și a altor nefericite și nefericiți de latino-americani.
Seara, la cireadă, sau a doua zi, la școală, comentam fiecare episodul de ieri, întrerupându-ne mereu unul pe altul. Căutam pe vreunul care nu apucase să se uite, ca să i-l povestim, așa cum ne pricepeam mai bine.
Am impresia că și profesorii, în cancelarie, tot despre film vorbeau, așa cum vorbeau despre chinău și femeile, la tutun, dar și bărbații, în brigadă. Tractoriști, colhoznici, profesori, toți știau cine și ce-a pus la cale, care și cu care s-au cuplat, cine mințea cu nerușinare și cine spunea întotdeauna adevărul.
Mulți copii născuți în acea perioadă (copii care au deja și ei copii) poartă cu mândrie numele unor eroi/ eroine din filmele de altă dată, pe mulți oameni vrednici îi pomenim și azi cu poreclele de atunci (Bruno, Tomasito etc.) și nu se supără. Oricât de grea era viața, oamenii se iubeau (aproape ca-n filme) și făceau copii, mai mulți decât azi, când parcă o ducem mai bine.
Azi toate astea ne fac să râdem, dar prin intermediul acelor filme aveam și noi acces la o lume pe care altfel n-aveam cum s-o cunoaștem.
Și-apoi, serialele îi făceau/ îi fac pe oameni mai solidari, mai sensibili la nefericirea altuia, uitând, aproape cu desăvârșire, de nevoile lor.
Eu, unul, sper ca foarte curând să vedem și un serial made in Moldova, care să (ne) arate, așa cum este ea, situația de la noi acasă. Poate că atunci ne vom gândi mai mult la nevoile noastre, ne vom frământa și ne vom întreba ce și cum să facem, ca să fie bine, cât mai bine…
*Notă: În vara lui ’94, poate ’95, prin satul nostru a trecut într-o zi un Jiguli de culoarea cafelei cu lapte. La volanul mașinii era un bărbat ce semăna leit cu un personaj dintr-un serial care tocmai se terminase. Când le-am spus că l-am văzut cu ochii mei pe Bruno, mama și tata au râs de mine. Dar eu și până azi cred că era el…

Articolul precedent
Următorul articol