De regulă, în Moldova, în preajma sărbătorilor de iarnă e cam nașpa cu leuții de unu. Adică nu prea sunt de găsit, cel puțin așa era cu niște anișori în urmă, dar poate că acum au mai prins și ai noștri la rublă. Toți adunau cât și cum puteau, la magazin îți cereau fără rest, ca, începând chiar cu ziua de 14 ianuarie, adică de Sfântul Vasile, aceiași vânzători să pretindă deja bancnote noi și mășcate, sau, cum ar spune(-o) un manelist lăudăros, tari în valoare.
Țin minte că prin 2004, când eram deja student la Colegiul de Medicină din Bălți, nici în oraș (chiar și la taxatorii de troleibuz) nu prea găseai mărunțiș. Oamenii de prin sate venea la cumpărături și aveau grijă să se întoarcă acasă cu mărunțiș, cât mai mult. Îmi amintesc, cum odată m-am plimbat cu microbuzul încă jumătate de oraș, încolo și înapoi, că n-avea omul de unde să-mi dea rest din 10 lei. Iar eu, student în plină sesiune, n-aveam alți bani la mine.
În anii dulci ai copilăriei (anii ’90, care i-au făcut pe unii (puțini!) gospodari, pe când majoritatea o duceau trist de tot), era o mare fericire de fiecare dată când cineva îți răsplătea urătura cu bani. Iar când mergeam apoi cu semănatul și aveai în buzunar câte-o bancnotă de 10 sau de 20, erai cel mai tare pe fățare.
Țin minte că într-un an mi-au dat nanii o bancnotă nou-nouță de 20 de lei. În ziua aceea m-am dus la magazin cu hârtiuța foșnitoare în buzunar (mă rog, voiam să mă simt și eu om cu bani), am luat un detergent de import (avea cutia frumoasă, colorată, plus că voiam să-i fac mamei o surpriză, cum văzusem și eu prin reclame), doar că vânzătoarea cea tânără nu-mi dăduse restul. Acasă, am primit o palmă părintească la fund și m-am tratat pentru o vreme de patima shopping-ului.
Acum, pe an ce trece, tot mai puțini copii se duc cu uratul. Probabil, au alte bucurii memorabile, ori poate din cauză că satele noastre rămân tot mai pustii, de la o sărbătoare la alta…
Ei, dar asta e deja o poveste aparte…
Virgil Botnaru // Nuci, covrigi și lei de unu…
