NordNews
Avem ce spune

Virgil Botnaru // Nunta politică

De aproape o săptămână, satul lor frumos, cu oameni, parcă muncitori și pașnici, se împărțise, așa, deodată, în două tabere. Peste tot unde se duceau cu treburi importante- la piață, în câmp, la barul lui Chișleag-, măgurenii vorbeau, polemizau, se certau numai dintr-o singură pricină. Dintr-o cauză… națională.
Deși câștigase alegerile pentru funcția de primar al capitalei, mandatul lui Andrei Năstase nu fusese validat. „Pericol mare pentru țară!”, ziceau unii.
Angajații primăriei din comună, cei de la școală, de la punctul medical, dar și unii săteni de rând susțineau însă, sus și tare, că decizia judecătorilor a fost una corectă. „Se tem să nu-și piardă lucrul. Unde să se ducă ei acuma, la doi pași de pensie?”, se dădea cu părera Leonid Pavlovici, cel mai curajos dintre consilieri și membru al Partidului „Maia Sandu”. Pentru el, fostul agronom-șef în colhozul celor trei sate înfrățite, totul era cât se poate de clar. Și de trist.
– Măi oameni buni! – se adresă Leonid Pavlovici, într-o zi, consătenilor – Hoții de la guvernare își bat joc de noi! Cât o să-i mai răbdăm?…
– Da’ ce să facem, bade Leone? îl întrebă, privindu-l într-un ochi, Ruslan Vrabie.- Ei toți îs niște bandiți, toți ca unul…
– Haidem și noi duminică la Chișinău, la proteste. Să le arătăm celor din parlament că n-am murit, încă…
– Da’ bani o să ne dați? întrebă Oleg Turuta. – Astă toamnă, Dodon ne-a plătit câte 150 de lei. Adică nu chiar el, unu’ de la dânșii de la partid…
– Aceia au de unde… Eu vă chem să ieșim pentru binele țării, pentru viitorul copiilor voștri, dar voi…
 
Duminică dimineața, pe la ora nouă, Maxim Bantoș, nepotul fostului agronom, îi aștepta, cu microbuzul cel verde, în fața porții lui Leonid Pavlovici. Acolo s-au înțeles cu toții să se întâlnească. Așa era cel mai potrivit. Mitingul urma săînceapă la amiază, pe la vreo două. Reușeau, deci, să ajungă cu bine, până atunci, în orașul de pe Bâc. Leonid Pavlovici luă de acasă o pungă cu plăcinte, câteva sticle de vin alb. Cine știe cât avea să dureze nemulțumirea moldovenilor. Dacă avea „să se întindă” până diseară?…
Când „parcă toți” erau pe loc, șoferul ordonă: „Îmbarcarea!”și porniră la drum. Leonid Pavlovici își făcu de trei ori semnul crucii, pătruns de importanța călătoriei. În acea zi de duminică, era și el un Moise al acestor vremuri, pornit să scoată un popor din robie. De rău, de bine, adunase treizeci de înși, într-un sat de moldoveni fricoși.
 
Peste vreo două zeci de kilometri sau poate și mai puțin, lui Leonid Pavlovici îi sună, insistent, telefonul. Îl scoase din buzunarul cămașei și-l privi încordat, de la distanță, apoi apăsă cu degetul arătătorului butonul verde. Un coleg de partid de la raion, îl anunță că, pe undeva pe aproape de Chișinău, stă o mașină a poliției și întoarce din drum toate microbuzele care merg spre capitală. Nici chiar cele de rută nu scăpau. Urâtă treabă!
 
Ei, ce să facă ei acum? Fostul agronom se făcu deodată palid la față. „Poate bem câte-un pahar de vin, dacă tot am venit până aici, și plecăm înapoi acasă – se băgă, neîntrebat, în vorbă, Oleg Turuta –  Ce spui, Pavlovici, scoatem cepul?”
Au coborât cu toții din microbuz, unii și-au aprins câte o țigară, Leonid Pavlovici se deschise ușa din spate, a portbagajului, unde erau proviziile.
– Haideți, veniți mai aproape! își îndemnă, părintește, consătenii revoltați. Și politica, și petrecerile, totul se face cu oameni!, continuă el.
Căutând prin portbagajul Sprinter-ului, găsește o pungă cât jumătate de sac, băgată sub ultimul rând de scaune.
– Ce ai tu aici, Maxime?
– Ei, niște panglici. Joi, băiatul cel mai mare al lui Bulhac a făcut nuntă. Și eu i-am dus cu mașina asta. Trebuia s-o împodobesc cu ceva. Așa și au rămas, am uitat să le arunc pe undeva, în drum spre casă.
Leonid Pavlovici se lumină la chip, străfulgerat de-o ideee grozavă.
– Fraților, ajungem azi la Chișinău. Ne ducem la nuntă.
Maria lui Vlaicu înmărmuri cu paharul la gură.
– Care nuntă, Leonid Pavlovici?
– Nuntă, Marie, ca la noi, la Măgura. Sus, copii! Maxim, haidem repejor până acasă.
De cum a urcat înapoi în microbuz, Leonid Pavlovici își sună nevasta și-i zise să pregătească tot atunci cămășile lui cele noi și ce haine bune o mai găsi prin dulapuri. N-aveau timp de pierdut.
 
Peste un sfert de oră erau înapoi la Măgura. Au intrat direct pe la Bulhac, unde stăteau tinerii însurăței. Fără să mai strige din drum, Leonid Pavlovici deschise poarta și intră direct în ogradă:
– Ioane, e o treabă serioasă. Îți plătesc, numai dă-ne, pe azi, hainele de nuntă ale copiilor. Dacă se rup sau se întâmplă ceva, îți cumpăr altele, noi-nouțe.
– Ce-i cu dumneata, Leonid Pavlovici?
În altă situație, fostului agronom demult i-ar fi sărit muștarul. Acum însă trebuia să se poarte cuviincios.
– E o treabă serioasă, ți-am spus doar…
Bulhac îl mai privi o dată bănuitor și se duse în casă, de unde ieși, peste vreo douăzeci de minute cu hainele pe umăr. Fostul agronom stătea ca pe jăratec.
– Mai cu grijă, Ioane, că le boțești. Așa se duc hainele mirilor?
– Vă dau, – îi răspunse gospodarul, apropiindu-se de poartă – dar vedeți că rochia e cam murdară jos, pe la poale.
– Nu-i nimic! Dă-mi-o așa.
A luat repede hainele și a urcat. Soția lui, Vera Nicolaevna, îi aștepta la poartă patru genți din cele țigănești, pline cu boarfe.
– Ce-i cu tine, omule?
– N-am când! – șuieră el, printre dinți. – Leonid Guțanu dacă spune, apoi se ține de cuvânt. Dacă am promis, să ști toți că ajung azi cu oamenii la Chișinău.
Cei din microbuz nu înțelegea ce l-a apucat pe Leonid Pavlovici. Dar nici să-l descoase nu îndrăzneau. Unde să se mai bage și ei cu întrebările lor prostești?
 
Pe când treceau pe lângă pădurea de la Codreanca, Leonid Pavlovici îi ceru nepotului să oprească.
– Așa, băieți, noi ieșim afară. Fetele rămân în bus să-și schimbe hainele.
– Cum adică „să-și schimbe hainele”? întrebă cineva.
– V-am zis doar că ne ducem la nuntă – le răspunse supărat, domnul consilier.
– Iar tu,- zise apoi către Dorița, fata lui Andrei și al Niculinei lui Mânza – tu o să fii mireasa! Gata, vorba multă… Ajutați-o să se îmbrace!
Și, fără să mai zică ceva, coborâ din microbuz. A luat pungile cu provizii din portbagaj și s-au retras, cu ceilalți bărbați, sub un arțar de la marginea traseului.
 
Peste vreo jumătate de oră, când fetele erau gata, a urcat și Leonid Pavlovici, împreună cu ceilalți bărbați, să se facă frumoși.
Pe Nicu al lui Țăruș l-au făcut mire, iar băiatul, aflând cine îi va fi „mireasa”, nu mai avea absolut nimic împotrivă.
Hainele fostului agronom erau cam mari pe unii săteni, dar n-aveau vreme de „găteli”.
Pe aproape de Stăuceni, un polițist slab, de vreo treizeci de ani, îi somă să tragă pe dreapta. „Candela mamei lor de măgari, îi înjură, printre dinții lui rari, Leonid Pavlovici. Cobor eu!”
Inspectorul trecu îndată la subiect:
– Încotro?
– La nuntă, domnu’ polițist.
– Care nuntă?
– Avem azi o nuntă, la Chișinău?
– Și de unde veniți?
– De aici, de la Peresecina.
Polițistul făcu o turăîn jurul microbuzului. Leonid Pavlovici mergea cuminte în urma lui. Cine știe ce i-ar fi putut trece prin cap domnului inspector?…
– Și de ce faceți nuntă la Chișinău?
– Păi, mirele e de acolo. Iar asta e oastea socrului mic.
Polițistul îl privi, de aproape, în ochi. Lui Leonid Pavlovici i se făcuse boașele cât două fire uscate de mac. Domnu’ locotenent nu se lăsa ușor convins:
– Și unde-s mirele și mireasa?
– Cu noi, în mașină.
– Dar în portbagaj ce aveți?
– Păi… ce să avem?… Daruri…
Inspectorul intră, cu jumătate de corp, pe ușa microbuzului. Pe scaunul din spate, în centru, stăteau, într-adevăr, mirele și mireasa, vădit emoționați. Unii nuntași, rumeni la față, transpirau din cauza nădufului de duminică.
Polițistul se retrase la mașina lor cu girofar. În microbuz era o zăpușeală irespirabilă. Așteptarea însă era și greu de suportat.
Andrei Sandu se gândea atunci că mai bine stătea acasă. Ar fi dormit pe săturate, iar mai în seară poate că s-ar fi dus în ospeție la cumătrul Gheorghe. Dar așa, pierdea o zi aiurea, de dragul unei plimbări pân’ la capitală și pentru trei pahare de cinste. Iar dacă o să afle Stepan Ilici de la primărie că a fost și el cu ăștia la miting, o să se supere rău de tot, n-o să-l mai ia la lucru și nici vin pe datorie n-o să-i dea. „Așa-ți trebuie, dacă ești prost! – își zise el în gând – În loc să stai acasă, lângă femeie, șezi aici, în mijlocul drumului!”
Și dacă – Doamne ferește! – polițiștii or să-și dea seama că Pavlovici spune minciuni, apoi diseară au să doarmă cu toții pe un pat tare de scânduri, într-un comisariat împuțit. O mai pățise el odată, cu câțiva anișori în urmă…
 
Inspectorul reveni cu actele în vreo jumătate de oră.
-Drum bun și petrecere frumoasă! Aveți grijă! Azi în oraș e dezordine mare…
Leonid Pavlovici îi mulțumi pentru tot și urcă fericit în microbuz. Nu-i venea să creadă că au scăpat atât de ușor. „Înseamnă că poliția noastră nu e chiar atât de vigilentă, precum pare”, se gândi el atunci. Dacă niște măgureni amărâți i-au dus așa de nas, apoi ce să mai zicem de bandiții de meserie…
„Comandantul” se întoarse mândru și bine dispus către sătenii lui dragi:
-Ei, ați văzut voi ce nuntă? Mai răbdați puțin, ajungem la Chișinău, vă schimbați și ne ducem și noi, alături de toți oamenii cu bună credință, în Piața Marii Adunări Naț Și în ’89 și în ’91, când țara avea nevoie, eu tot acolo am fost!…
Fostul agronom nu mai încăpea pe scaun de atâta fericire. Dacă au trecut ei cu bine de asta, treaba era ca și făcută.
 
Când au ajuns la Chișinău, Maxim a parcat microbuzul mai sus de strada București, la vreo patru cartiere distanță. Fericit cum nu-l mai văzuse nimeni vreodată, Leonid Pavlovici își freca întruna mâinile. „Le arătăm noi lor acuș…”, zicea el. Apoi au băut câte un păhăruț de vin și au pornit spre piață, cu organizatorul în fruntea coloanei.
În centrul Chișinăului se adunase lumea de pe lume. Cu greu i-au găsit pe colegii din raion ai lui Leonid Pavlovici, cu oamenii lor, la care s-au alăturat și ei. Se vorbea frumos de la tribună, iar susținătorii aplaudau cu înflăcărare și scandau apoi slogane patriotice. A fost înălțător, ca întotdeauna atunci când se ridică din genunchi o țară.
Oameni pe care măgurenii îi văzuseră doar la televizor erau acum în fața lor, erau alături de ei și le vorbeau atât de adevărat despre durerile lor, despre grijile lor, de parcă ar fi fost dintre dânșii. Iar ei, cei din piață, regretau atunci că nu sunt cu măcar vreo zece ani mai tineri, mai în putere, să doboare, odată și pentru totdeauna, guvernarea coruptă și minciunoasă, pentru care n-ar mai vota în vecii vecilor. Țara era vie, își ștergea lacrimile și se ridica de jos. Patria, Adevărata Patrie era mulțiumea aceea de oameni vrednici, care respira aceeași nemulțumire și împărtășea același entuziasm. Atunci și acolo, moldovenii aveau o speranță, o mândrie de neam, un țel nobil de înfăptuit, în numele viitorului…
 
A doua zi însă, unii jurnaliști  și Poliția au avut o părere aparte despre solemnitatea manifestației. Ca întotdeauna (și de fiecare dată), Leonid Pavlovici știa de ce…
 
Au ajuns înapoi acasă, la Măgura, tocmai spre seară. S-au oprit acolo de unde și porniseră- la poarta fostului agronom. Au intrat cu toții în ogradăși au băut, prietenește, până târziu, când, unul câte unul, porneau, cătinel și așezat, spre casa cui îi are.
Nicu al lui Țăruș, ca un băiat educat ce este, a vrut numaidecât să conducă„mireasa” acasă. Iar vecinii cei harnici ai lui Andrei Mânza vorbeau a doua zi prin sat că l-au văzut, în zori, ieșind, tiptil, ca un hoț, prin fundul grădinii.
N-aveau ei de unde să știe că „mirii” își luaseră rolul în serios, ca toți actorii mari, din filmele americane…
 
­­­­­­­­­­­­­­______
*Notă: Acest text este o ficțiune și trebuie tratat ca atare!
Deși

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata