NordNews
Avem ce spune

Virgil Botnaru // O metodă eficientă contra fumatului

Irinel Secrieru-Proca nu se plângea pe viață. Destinul fusese generos în privința lui, chiar de la naștere, cum obișnuia dânsul să confirme cam în toate interviurile ocazionale. Deși se născuse la țară, a avut parte de o copilărie frumoasă și fericită, la care majoritatea copiilor de colhoznici din Frumușica visau doar. Norocosul fecior al lui Profir Secrieru, șefului fermei de porci și al Tamarei Vasilievna, profesoară de limba franceză, nu știa decât din auzite cum e să fii trezit cu noaptea în cap și luat la cules tutun, ce înseamnă să aștepți până la Paște ori până la întâi septembrie, ca să-ți cumpere mama o haină nouă, sau cât de dureroasă e bătaia de la tata, pentru că te-ai luat cu joaca și ai uitat să dai, la amiază, o mână de iarbă la iepuri. El nu purta, nici măcar prin ogradă, papucii roși ai vreunui frate mai mare, nu se ducea cu uratul pentru bomboane sau copeici, nu se ruga la alții să-i dea și lui să facă o tură cu bicicleta „numai până la fântână și înapoi”. Traiul lor era din cu totul altă poveste.
Încă de pe atunci, înțelesese el că, doar dacă vrea, omul își făurește de unul singur viața și, până la urmă, fiecare se face responsabil de soarta lui. Iar cei pricepuți și cu carte, cum îi amintea mereu bunica Ioana, întotdeauna o vor duce mai bine.
Părinții nu-l puneau la treburi prin gospodărie, avea cine se ocupa de toate acestea. Datoria lui era să învețe și să nu-i facă de rușine. Mama îi aducea în fiecare săptămână cărți noi din biblioteca școlii, tata, când se ducea la oraș, avea mereu grijă să-i cumpere tot ce trebuie,  numai ca el „să crească armonios”, cum prevedea linia partidului și să ajungă, într-o bună zi, mândria lor și a întregului sat.
La început, pentru a scăpa de plictis sau pentru a mai îmblânzi frica de a sta singur-singurel în ditamai casă cu două etaje, apoi din plăcere și dintr-o necesitate zilnică, cititul devenise curând pentru Irinel un mod frumos de a da un rost oarecare zilelor de vacanţă. Nu prea ieșea, ca mai înainte, să bată mingea pe toloacă, sau să cutreiere aiurea, pentru doi struguri de poamă, dealurile din jurul satului, doar când crescuse oleacă mai mărișor ieșea seara la fântână, ca să asculte povești neverosimile cu draci, spuse de copiii din mahala și apoi să le povestească el lor ce găsea interesant în cărțile lui.
 
Peste câțiva ani, după ce absolvi școala din sat, se duse să-și continuie studiile la Politehnică. Profesorii din Frumușica erau convinși că băiatul Tamarei Vasilievna va urma Facultatea de Litere, sau măcar cea de Jurnalism. În cel mai rău caz, credeau ei, s-ar fi dus la Limbi Străine, nicidecum nu le venea a crede că eminentul lor discipol a ales să se facă inginer. Ce-i drept, avea note bune și la Fizică, dar știau ei că alta îi era chemarea. Își cumpăra mereu cărți, era întotdeauna la curent cu cele mai importante apariții editoriale, frecventa unele cenacluri și chiar începuse să le arate și altora versurile și nuvelele pe care le scria la orele de Comunism științific.
 
În vara lui ’89, Irinel Secrieru absolvea cu mențiune facultatea și fusese angajat la o editură din Chișinău. Avea deja și un manuscris de poezie, „bine articulat”, cum i-l estimase un coleg mai în vârstă, dar nu se grăbea să-l publice. O mai pățiseră unii cu debuturile forțate, de care apoi le era rușine să-și mai aducă aminte. Plus la asta, în acei ani efervescenți ai Mișcării de Renaștere Națională, scriitorii din Moldova scoteau cărți una după alta, de nu mai reușeau nici ei între ei să se citească.
 
Când se potolise deja febra mitingurilor, apoi și cea a podurilor de flori, editura la care lucra Irinel ajunsese în pragul falimentului. Între timp, reușise să scoată și el, dintr-o împușcătură, două volume de poezie, dar, în vremurile acelea tulburi, moldovenilor nu le era deloc a citi. Pentru prima dată în viața lui, se simți strâns la perete de soartă. Nici la Frumușica viața nu era la fel de dulce, așa că nu putea miza pe vreun ajutor din partea părinților. Iar de la socri, orășeni în a patra generație, cum le plăcea lor să se laude, n-avea ce să aștepte decât alese cuvinte de încurajare. „Păi, decât scriitor cu două cărți premiate, dar aproape necunoscut, mai bine bișnițar de duzină”, își zise hotărât într-o zi Irinel Profirovici.
Se concedie de la editură, cât încă nu era timpul să plece de nevoie, vându mașina primită, ca dar de nuntă, de la părinți și se apucă de afaceri. Pentru început, se duse de câteva ori la piața din Iași cu tot de ce aveau frații de dincolo trebuință, dar nu se găsea la ei- de la piepteni și săpun, fasole şi orez, până la televizoare, frigidere etc. Însă, după câteva asemenea călătorii de afaceri, poetul Irinel Secrieru-Proca rămase oleacă dezamăgit de nesimțirea strigătoare la cer a unor românași de dincolo.
 
Trei luni de toamnă și aproape toată iarna stătea, de draga dimineață, la gara de Sud, unde-i aștepta pe țăranii veniți cu miez de nucă la oraș, ținându-se cu binișorul din urma lor și convingându-i să-i vândă lui marfa, pe care mai apoi o ducea, cu mânuţele lui, unui cunoscut de la Piaţa Centrală. Câștiga astfel aproape un leu la kilogram. Drept că se opreau nici jumătate dintre ei, iar șmecheri ca dânsul, cu capul între umeri, erau mulți pe acel peron.
 
În vara următoare, își cumpărase o rablă de microbuz adus din Germania și începuse a colinda satele și raioanele din jurul Chișinăului, cumpărând roșii, castraveți, ardei, pepeni verzi și ce mai găsea, pe care îi aducea să-i vândă la Chișinău. Uitase ce-nseamnă odihna, era implicat în câteva „afaceri” de sezon, până în vinerea când un fost coleg de facultate i-a propus să aducă împreună niște calculatoare din Rusia. Abia după aceea începu să-i meargă mult mai bine și se uita deja cu încredere la viață.
 
Cum, pe la mijlocul anilor ’90, școlile din Moldova se confruntau cu o teribilă criză de manuale, Irinel Secrieru-Proca își aminti de pasiunea lui din copilărie. De fapt, el nici nu renunțase la ea, își mai cumpăra, din când în când, câte-o carte, uneori mai și scria câte ceva, dar nu arăta nimănui. Îi era rușine, în primul rând față de sine însuși, om serios și împlinit, în toată legea. Hotărî atunci să deschidă o editură la Chișinău, ceea ce i-ar fi adus, în câteva luni de vară, un profit substanțial. Pregăti toate actele necesare, găsi un oficiu spațios în sectorul Rîșcani, nu departe de Tipografia Centrală, adusese din Rusia câteva calculatoare, două imprimante și, în câteva săptămâni, lansa optimist afacerea vieții lui.
 
În cinci ani, editura avea să devină una dintre cele mai apreciate, nu doar la Chișinău, dar și dincolo de Prut. Autori consacrați, dar mai ales începători, sperau să publice măcar o carte la ei. Apoi Irinel Secrieru-Proca a deschis o filială la București. În sfârșit, pasiunea lui dintotdeauna dădea roade și (se) putea trăi din asta.
 
După moda vremurilor noi, divorță de Iulia și se recăsători cu Ilinca B., o tânără regizoare cu fler, școlită la Timișoara. Îi lăsase fostei soții apartamentul cu două odăi de la Buiucani și se mută, împreună cu proaspăta lui consoartă, la Ciocana. O parte dintre cărți, pe care le tot cumpărase de-a lungul anilor și care nu mai încăpeau acum în casa cea nouă, plus o parte din tirajele care nu se epuizau nicidecum, le dusese într-un weekend la țară. Taică-său, care era de câțiva ani la pensie, îi zise atunci că, în sfârșit, avea și el timp pentru citit. N-aveau de unde să știe atunci că Profir Serafimovici avea să se se ducă în pământ cu zile, în mai puțin de zece luni.
Tamara Vasilievna mai avea un an și ceva până la pensie și nu-i era deloc ușor. Aproape în fiecare sâmbătă venea la ei în ospeție, lucru care, de la o vreme, o cam deranja pe Ilinca, însă n-avea încotro. Depindea de el, financiar, dar și profesional, or, Irinel avea niște legături pe la Minister, care-i asigurau multele succese. Ale ei, dar și ale lui, firește. Cărțile dumisale erau cumpărate de Minister și difuzate prin biblioteci, câteva poeme de-ale dânsului figurau în Curriculumul școlar, era invitat și așteptat în liceele din țară și premiat peste tot unde se putea la Chișinău. Ca întotdeauna, Providența avea mare grijă de el.
 
Peste doi ani, cam pe la mijlocul lui octombrie, scriitorul Irin Secrieru-Proca își adusese mama la oraș. Femeia n-a fost de acord să vândă casa lor din Frumușica. Au lăsat-o în grija unor vecini, care îi ajutau la tot felul de treburi gospodărești, încă de pe când Irinelu era băiat ruşinos şi cuminte.
Le-au cumpărat câţiva metri cubi de lemne, aproape o tonă de cărbuni, ca să aibă cu ce face focul în sobă, o dată la două zile, ca nu cumva să îngheţe apa din ţevi şi calorifere. Iar la plecare le-a lăsat şi nişte bani (ca remunerare, aşa cum s-au înţeles, şi încă ceva pe deasupra, pentru orice eventualitate).
 
Au venit, tustrei, la Frumuşica, abia în februarie. Pe 19 trebuiau să-i facă lui Profir Serafimovici praznicul de trei ani şi voiau numaidecât să-l facă acasă. Prin casă era măturat, praful de prin unghere fusese şters, în beci stăteau cuminți două butoaie cu vin, pe polițe erau rânduite gospodărește borcanele cu murături și compoturi făcute, astă vară, de Tamara Vasilievna. Totul era aproape ca înainte, doar că în casă era frig şi mirosea a biserică părăsită. Badea Grigore, vecinul, intră vesel cu un braţ de lemne:

  • Acuş aprindem focul şi îndată o să fie mai bine.

Tamara Vasilievna se uita prin casă, vărsând, pe ascuns, câte-o lacrimă. Toate erau la locul lor, dar parcă nu le mai aparţineau, erau altfel. Irin se duse din urma ei. Când au intrat la bucătărie, poetul rămase mut. Vecinul rupea nişte foi dintr-o ediţie rară a Eneidei lui Virgiliu. Mai rămăsese coperta şi vreo cincizeci de pagini:

  • Ce faci, bade Grigore?
  • Aprind focul… Parcă aşa era vorba…

Irinel se duse glonte în salon, unde era biblioteca. Vecinul privi năuc în urma lui. Irinel a aprins, cu mâinile tremurânde, lumina. Rafturile din mijloc erau aproape goale, rafturile unde el aranjase, o zi întreagă, operele monumentale ale culturii universale, volume pentru care dăduse cândva bani din bursă, apoi din salariul lui mizer, pentru care negociase de multe ori la sânge cu anticarii zgârciţi din Iaşi. Cărţi, care l-au format, cărora le datora o mare parte din succesul lui de acum, erau deja memorie şi cenuşă. „În câteva luni, nenorociţii ăştia au distrus totul!”, explodă el.
A doua zi după praznic, pe poarta grea de fier, vopsită în albastru, era lipit un anunţ scris de mână: „SE VINDE!”. Iar la 22 februarie, Irinel Secrieru-Proca s-a dus hotărât la serviciu și l-a numit pe redactorul-șef al editurii director executiv în locul său.
 
De vreo jumătate de an, nu l-a mai văzut nimeni. Unii spun că s-a încuiat în casă și lucrează asiduu la un roman, care, ne asigură ei, va fi un răsunet
 
______
*Notă: Acest text este o ficțiune și trebuie tratat ca atare!

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata