NordNews
Avem ce spune

Virgil Botnaru // O noapte de milioane

De vreo săptămână încoace, Veaceslav Pavlovici Gâlcă nu mai avea nici odihnă, nici poftă de mâncare, sau de altceva. Îl apucase, așa, din senin. Nevastă-sa, doamna Efimia nu mai știa, sărmana, ce să facă, iar de vreo două zile (negre!) începusă aibă tot felul de bănuieli. Nu-i vorbă, călcase și omul ei de câteva ori pe bec, mă rog, ca orice bărbat, dar asta a fost demult, cu vreo cincisprezece-douăzeci de ani în urmă. Acum însă, înțelegea ea, situația era mult mai complicată.
Seară de seară, soțul ei se agita și vorbea prin somn, apoi se trezea, brusc, în toiul nopții și se ducea la bucătărie, unde privea televizorul, stătea pe net și fuma cu patimă, ca un condamnat la moarte, până spre dimineață. Pe urmă toată ziulica nu-și găsea locul, nici acasă, nici oriunde se mai duceau, ca unul care știe că-l așteaptă o mare fericire sau o foarte mare primejdie.
Într-o noapte, doamna Efimia nu mai putu să rabde și se dusela bucătărie. Îmbrăcat numai în halatul gros, de baie, și în chiloți, Veaceslav Pavlovici fuma gânditor la geamul deschis. Femeia se apropie sfioasă și-l îmbrățișădulce pe la spate. El stinse țigara, se întorse către ea și se priviră, pentru o clipă, în ochi.
– Ce ai, bărbate? Ce tot ascunzi de mine?
Veaceslav Pavlovici se fâsticise ca o școlăriță la prima întâlnire, prinsă asupra faptei. Se uită prudent prin părți și-i șopti scurt la ureche:
– Banii!…
-Care bani?
-Șșșșt!… Banii noștri de la bancă.
-Ce-i cu ei? Ce-ai făcut?
Veaceslav Pavlovici se mai uită o dată prin părți, deși erau numai ei doi în toată casa.
-Dacă ne fură banii? Ce facem?
Femeia făcu un pas înapoi și-l privi cu îngrijorare.
-Cine să-i fure, omule? Ce-i cu tine?
-Zici tu… Da’ miliardu’ cine l-a furat?
-Păi, cine?… Hoții de la putere!
-Corect! Bravo! Acuma uite că iarăși vin alegerile. Miliardul acela a fost furat înainte de alegeri.
-..
-Sau dacă, de data asta, or să câștige socialiștii lui Dodon și or să ne ducă în Uniunea Vamală, ce facem noi atunci cu eurașii noștri?…
Doamna Efimia tăcu pentru o clipă. Temerile lui cam încurcate și suspecte o problematizaseră și pe ea.-Și ce propui?
-Să mă duc la bancă, să-i scot.
-Și?…
-Nu știu, femeie! se răsti el. …Încă nu m-am gândit la asta. – coborî apoi, rușinat, vocea. – Poate să-i schimbăm în ruble?…
-Ai înnebunit, bărbate? Cum adică în ruble?
-Ruble rusești. Sunt ieftine și nu trebuiesc nimănui. Iar mai apoi, dacă or să câștige socialiștii, noi o să fim pregătiți.
-Tu nu cumva ai uitat ce-am pățit noi odată cu rublele? Să-ți amintesc?…
 
Veaceslav Pavlovici n-ar fi putut să uite, niciodată în viață, ce-au pățit atunci. În ’91, după destrămarea Uniunii Sovietice, ei, ca și alți, sute de mii de moldoveni, s-au „fript” rău de tot. În afară de evrei, care cumpărau „pe-un capăt” aur, nimeni probabil nu se gândea la un asemenea scenariu de groază.
De cum au prins și ei oleacă la pene, când el era șef de secție la uzină, iar ea- veterinar principal la fabrica de mezeluri, soții Gâlcă au început și ei să adune câte ceva pentru viitorul băiatului și pentru bătrânețile lor. Cum însă Iuri Andropov, conducătorul de pe atunci al frumoasei și necuprinsei țări declarase război veniturilor ilegale, Veaceslav Pavlovici se gândi să nu mai depună banii la bancă, ci să-i bage frumușel într-un borcan de trei litri și să-i îngroape, sub un copăcel, la vilă. Doar pentru o vreme, căci se vedea și de la Chișinău că fostul șef al KGB-ului, ajuns secretar general al PCUS, n-avea s-o ducă mult.
Dar după moartea comandorului aveau să vină timpuri și mai instabile, așa că borcanul avea să mai rabde o vreme.
Peste vreo șapte ani, când băiatul lor era deja la armată, Uniunea Sovietică se prăbușea, subit, ca o cămilă însetată în pustiu. Statul mort pe laiță le puse cetățenilor la dispoziție câteva zile,ca să-și recupereze economiile, făcute, cu sudoarea frunții, ani și ani la rând.
Și tocmai atunci Veaceslav Pavlovici era plecat într-o deplasare de serviciu, pentru două săptămâni, în Polonia. Doamna Efimia a tot săpat, înnebunită, câteva seri de vară pe sub copacii de la vilă, dar nu găsi blestematul de borcan. Iar de la bancă, deși apelase la aproape toți cunoscuții care ar fi putut să-i ajute la nevoie, au recuperat doar te miri ce. Când soțul ei s-a întors acasă, erau săraci și supărați pe viață, ca-n prima tinerețe.
Cu puțin timp înainte de asta, fostul lui coleg de clasă, Andrei Tulbure, luase un credit, ca să-și termine de construit casa cea nouă. Peste vreo doi-trei ani, când Moldova era țară independentă în toată legea, iar economiile cetățenilor sovietici, convertite în banii noi, erau de râsul vrăbiilor, Andrei Tulbure se duse la piață, vându un curcan bătrân și returnă, liniștit, datoria față de stat. Consătenii îl cam luau peste picior: „mare gospodar și-al lui Tulbure, și-a făcut casă cu un curcan!”, iar Veaceslav Pavlovici prinse atunci o ciudă zdravănă față fostul lui coleg, ciudă care nu-i trecea, iată, nici peste atâția ani.
 
Nici vorbă, acum trebuia numaidecât să facă ei ceva, ca să nu mai calce o dată, după aproape treizeci de ani, pe aceeași greblă ruginită. S-au întors în dormitor, dar nu-i lua somnul. A doua zi era duminică, deci băncile n-aveau program. Până luni nu puteau rezolva nimic. Adică încă o zi și-o noapte de așteptare. Să mori de inimă rea, nu alta!
Câte au îndurat ei amândoi în Spania, zece anișori bătuți pe muchie, ca să facă banii ăștia și să rămână acum fără ei?… Doamne ferește! Îi lua groaza numai gândindu-se la asta. Veaceslav Pavlovici începu să calculeze: șapte zeci de mii de euro, înmulțit la douăzeci, fac un milioan și jumătate de lei. Abia acum și-au dat seama cât de bogați erau. Păi, cu banii ăștia puteau să cumpere două apartamente, să le dea în chirie și să huzureascăîn Chișinău. Sau să deschidă o alimentarăîn curte. Ba nu, cu alimentara e cam riscant, că-ți vin tot felul de controale și comisii. Ar putea să cumpere niște pământ pe aproape de oraș și să planeteze o livadă, care să rămână apoi și nepoților. Stai, că nici așa n-o să meargă! Ei nu mai au puterile de latădată, iar Valerică al lor a plecat de mult din țară, cu tot cu familie, și a uitat de Moldova. Cu atât mai mult nepoțeii, care au fost la Chișinău numai de două ori, și atunci când erau mici de tot.
Un milion și ceva de lei!… Dacă ar fi avut Veaceslav Pavlovici banii ăștia când era tânăr, știe el ce-ar fi făcut cu ei și unde ar fi trăit fericit acum. Dar așa…
Trebuia să găsească numaidecât o soluție. Una bună, de nădejde. Și cât mai repede.
Au adormit târziu de tot, când deja se lumina afară. S-au trezit, supărați, pe la amiază. Aveau atâtea de făcut, dar ei pierduseră aiurea jumătate de zi. Mai întâi, trebuia să pună un lacăt mai trainic la ușă, să ia o geantă cu cheiță, pentru „dus la bancă”, să pregătească un ascunziș pentru atâta bănărit. Și după aceea să mai deschidă internetul, poate le sugerează el vreo investiție sigură. Când să le reușească pe toate? Să cumpere, să instaleze, să se mai sfătuie numaidecât cu copiii din Grecia, că doar tinerii sunt oleacă mai pricepuți la asemena treburi.
Slavă Domnului, aveau ei ce face și la ce se gândi și, cine știe (?), poate că se mai gândesc și acum, dacă nu le-o fi venit cumva, în toiul nopții, o idee grozavă…
 
______
*Notă: Acest text este o ficțiune și trebuie tratat ca atare!

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata