Breaking News

Virgil Botnaru // O să-ți ia tata patine, da’ la iarnă, nu acum… Promit!

În toamna lui ’95, pe când era deja în clasa a doua, Viorel l-a văzut pentru prima oară pe taică-su beat. Când Nicolai Profirovici a intrat în casă cu ciubotele de afară, apoi, vesel și cu chef de vorbă, s-a așezat pe pat, băiatul își luă de pe masă caietele și manualele și o zbughi în cealaltă cameră. Știa că nu e bine să te pui cu un tată când e băut. Marin, colegul lui de clasă, o pățise nu o singură dată, și cum îl vedea pe taică-su întorcându-se acasă pe trei cărări, o lua la picior prin fundul grădinii până-n cealaltă mahala, la bunică-sa.

Viorel puse manualele și caietele în geantă, stinse lumina și se băgă sub plapumă, cu inima cât un purice. De după sobă se auzea vocea mamei:

-Las’c-ai să-mi spui mâine, îi zicea ea lui Nicolai Profirovici. Acuma du-te și vezi ce face copilul, îmi pare că l-ai speriat.

Băiatul se gândi să se prefacă că doarme, dar știa că taică-su se enerva rău, când îl prindea pe vreunul că spune minciuni. Și-apoi, din clipă-n clipă, trebuia să vină mama să-l cheme la masă, iar lui atunci îi era foame.

Nicolai Profirovici deschise ușa cu grijă și intră:

-Viorele, te-ai culcat?

-M-am întins puțin, c-am obosit tare cu temele de acasă, îi răspunse băiatul.

Tatăl se așeză pe o margine de pat, întinse mâna și-l mângâie ușor pe frunte.

-Ia spune tatei, cum la școală? Nu te obijduiește nimeni?

-Vezi, dacă te-a bate cineva, să-mi spui mie, că știu eu cum să vorbesc cu cei răi.

Vorbele lui miroseau a vin tulbur și țigări ieftine. De doi ani, Nicolai Proforovici lucra în brigada de tractoare și câteodată îl lua pe Viorel cu dânsul, ca să se mai plimbe cu tractorul. Băiatului îi plăcea mai ales să meargă toamna, la arat. Putea să se uite la nesfârșit cum plugul întorcea brazdele grele ce se culcau frumușel una lângă alta și nu le mai necăjea nimeni până-n primăvară. Când se întorceau în sat, era întuneric și lui îi era dragă cum farurile mari ale Baelarusului scăldau într-o lumină domoală gardurile  și ulițele, și era nespus de bucuros dacă-l vedea de peste gard vreun prieten sau un coleg de clasă. În acele momente, Viorel era foarte mândru de tatăl lui.

Ce vrei să-ți cumpere tata? îl întrebă deodată Nicolai Profirovici. Pe miercuri au zis c-o să ne dea leafa și vreau să știu ce vrei.

Știa el ce voia, dar erau vremuri grele și, pe lângă ce-ar fi vrut, erau în primul rând lucruri foarte necesare. Venea iarna și i-ar fi trebuit o pereche de bocanci, un pulover călduros, un fular nou…

-Patine, tată, zise el prinzând la curaj. Vreau o pereche de patine.

Un băiat din mahalaua lor avea o pereche de patine, rămase de la fratele lui mai mare, și când venea cu ele la râpă, se adunau toți în jurul lui. Odată ,Viorel s-a apropiat de el, i-a dat un măr și l-a rugat să-i dea și lui să patineze. Marcel a șters mărul de poalele paltonului, a mușcat o gură sănătoasă, s-a așezat pe sanie, a scos o patină și i-a arătat-o:

-De asta vrei? De asta să-i spui lui tat-tu să-ți cumpere.

Apoi a încălțat-o la loc, a mai mușcat o dată și s-a dus după ceilalți.

-Bine, o să-ți cumpere tata patine. Ne-om duce duminică la Bălți și o să luăm. Da’ acuma hai să mâncăm.

La masă, Viorel s-a așezat mai aproape de tata și-i vorbea mamei ce patine frumoase or să cumpere ei de la Bălți și cum, la iarnă, au să se roage și la dânsul copiii din mahala, și el n-o să le dea decât lui Marin și Lenuței, care-i era dragă de mai demult.

În acea seară, Viorel a adormit târziu, după miezul nopții, iar în zilele următoare nu mai avea răbdare să vină duminica.

Sâmbătă după amiază, însă, a pornit o ploaie măruntă, ciobănească, care nu mai conteni nici a doua zi.

-Ei, cum o să vă porniți voi acum pe așa o vreme, încercă să-l liniștească mama. Las’ că o să vă duceți săptămâna viitoare.

Avea dreptate, nu era o vreme bună de mers pe jos vreo doi kilometri, până-n satul vecin, la autobuz. Însă Viorel se lăudase deja la școală că luni o să vină cu patinele în geantă și o să le arate tuturor. Ce era să facă acum?

-O să ne ducem altă dată, zise tata. Mai ales că, iată, acum, nu ne-au dat toți banii, au zis să mai așteptăm. Nu-ți face griji, până la iarnă o să ne ducem noi să-ți luăm patine.

Viorel a umblat posac câteva zile, apoi s-a consolat că, într-adevăr, până în iarnă mai era vreme și reușeau ei să se ducă într-o duminică la Bălți.

Dar așa se întâmplă că ba tata avea de lucru, ba s-a stricat autobuzul și n-a circulat vreo săptămână, ba Viorel răcise, și nu s-au mai dus ei la Bălți. Pe urmă, un om de treabă i-ar fi spus tatei că s-au terminat patinele din piață și până au să aducă altele o să mai treacă o vreme. Dar și mai bine era dacă se duceau încolo, la vară, că omul gospodar își face vara sanie și iarna căruță, iar vara, la Bălți, ca și la Chișinău, patinele sunt ieftine și ai de unde alege.

Viorel a pus deoparte banii pe care-i câștigase umblând cu uratul, învăța cu și mai mare sârguință la școală, astfel că absolvi clasa a doua cu doar câteva note de „9”, un „8”, și în rest numai „10”. În vara aceea taică-su a mai fost de vreo două ori la Bălți, cu treburi, și băiatul era sigur că în august, de ziua lui, când va împlini 9 ani, va primi o pereche de patine albe și frumoase, cum văzuse el la televizor. Nu se ducea cu alți copii la furat cireșe sau căpșune, era ascultător și făcea cu tragere de inimă tot ce-l rugau părinții, convins că, dacă i-ar fi supărat cumva, la sigur că se răzgândeau și nu-i mai cumpărau darul promis.

Când veni și ziua mult așteptată, Viorel s-a trezit, și-a strâns patul, s-a spălat și s-a îmbrăcat frumos, să iasă afară. A observat sus, pe dulapul din camera părinților, o cutie. Se gândi s-o deschidă, dar renunță și ieși. Mama trebăluia la cuptoraș, tata era prin grădină.

-La mulți ani, dragul nostru, îi zise mama, îmbrățișându-l și sărutându-l pe frunte. Să fii sănătos, cuminte și să ne bucuri, adăugă ea apoi. Tortul e gata, acuș termin ce mai am aici și punem masa. Pe cine ziceai tu c-ai invitat?

-Pe Marin, pe Lenuța, pe Igor cu nana Irina… Le-am zis să vină pe la 10-11.

Intră și tata, cu o poală de roșii.

-Te-ai trezit? Să fii sănătos, să crești mare și să ai noroc în viață.

Până au venit oaspeții, a trecut o oră mai lungă decât veacul. Viorel se porni de câteva ori în casă, nu mai avea răbdare să deschidă cutia, să scoată patinele și să le probeze, dar n-ar fi fost frumos din partea lui. După ce au venit oaspeții, după ce l-au felicitat și s-au așezat la masă, tata a adus cutia și i-o întinse.

-Încă o dată la mulți ani, dragul tatei. Să-ți fie cu noroc și să ne bucuri.

Luă cutia, o deschise și nu-i venea să creadă ochilor. Părinții îi cumpăraseră un ghiozdan. Era frumos, cum văzuse el odată la un băiat din satul vecin, dar nu asta voia el. Fusese cuminte, ascultător, luase atâtea note bune pentru patine, nu de dragul unui ghiozdan. Îl podidiră lacrimile și o zbughi afară. Se duse sub cireșul din grădină și plângea în hohote.

Nicolai Profirovici veni și se așeză lângă el.

– Ce ai, Viorele, ce s-a întâmplat?

… – începu băiatul printre smiorcăieli – eu credeam c-o să-mi cumperi patine… Ai zis doar că vara asta o să-mi iei…

Tata se uită la el și-l îmbrățișă. Probabil, uitase ce-și dorea băiatul, ori poate s-au gândit că-i trebuia mai degrabă un ghiozdan nou.

– Înțelege și tu, dragul tatei, cine vinde vara patine? O să-ți ia tata, da’ la iarnă, nu acum… Promit!… Gata, liniștește-te… Și haidem în casă, că nu e frumos să lași așa oaspeții.

 

Nici în iarna aceea, nici în următoarea, tata nu și-a respectat promisiunea. De la o vreme, băiatul obosi să-i tot amintească și, în cele din urmă, se împăcă cu gândul că o să-și cumpere el singur când va crește și o să aibă banul lui.

 

Acum Viorel are 32 de ani, 100 de kile și doi copii frumoși. De câțiva ani s-a mutat la oraș. Iarna, în piața din fața primăriei, e instalat un patinoar. În fiecare zi se adună lume de pe lume, dar Viorel n-a fost încă niciodată…

leave a reply