Virgil Botnaru // O zi ca într-un film de Fellini

Distribuiti mai departe...
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

În după-amiaza unei vineri de mai, Vitalie Armașu a ieșit de la serviciu cu o oră mai devreme. Cum de vreo lună era din nou flăcău, acceptase să iasă cu băieţii la un coniac.

Cu ultima s-a despărţit (fără să ştie) frumos. S-au iubit sălbatic până după miezul nopții, au băut bere românească, un curier de la agenţie le-a adus un kilogram de raci, fierți după o reţetă chinezească, mai pe scurt, o nebunie în care a încăput şi meciul dintre Barcelona și PSG. A doua zi, întors de la birou, a găsit pe masa din bucătărie un bilețel. Ilinca îi mulţumea pentru c-a fost în viaţa ei şi-l ruga să n-o mai deranjeze.

„Asta tot încolo… ” Şi, după un minut de reculegere: „Nu-i nimic, răzbatem noi cumva, bade Vitalie.”

 

Când era la anul III de facultate, Paula Furtună, cea pentru care murea în fiecare seară şi învia dimineaţa, a plecat pentru două luni de vară în Italia, la rude. Primele seri şi-au vorbit pe net, iar peste două săptămâni fata a dispărut de pe skype. S-a rupt ceva în el când nu i-a răspuns la niciun mail. Pe le sfârşitul lui august şi-a revenit. Se vor vedea la început de semestru şi atunci se vor clarifica…

Au copilărit împreună, el a fost primul ei bărbat și nimeni nu se aștepta la o ruptură, decât doar unchiul Grigore.

Din postările ei de mai apoi pe facebook a văzut că s-a căsătorit cu un italian de vreo 40 de ani, proprietarul unei cafenele pentru bikeri. Au și o fetiță, cu părul creț, leit maică-sa.

 

S-au oprit la terasa Vegas, de lângă lacul Valea Morilor. Doi studenți cu ochelari vintage beau bere brună. La masa vecină, niște mame tinere cu cărucioarele alături vorbeau, fiecare pre limba ei. Un bătrân cu chipiu de căpitan fără corabie fuma alene la umbra nucului din colţ.

Împrumutase de la Sergiu încă 100 de lei: „Ţi-i întorc luni. Plec mâine la ţară.”

Au comandat o sticlă de coniac și câte un Efes, rece ca roua de pe picioarele femeilor singure.

De dimineață se certase cu Dinu Zgardan, care îi datora de jumătate de an 50 de lei şi nici n-avea de gând să-i întoarcă. I-a stricat toată ziua.

Lui Ruslan și lui Sergiu le-a venit să parieze că anume echipele lor preferate vor ajunge să se batăîn finala Champions League, Vitalie însă era fanul altui club. I-a sunat telefonul. A trebuit să se retragă de pe terasă.

– Acum mă auziți bine? Perfect! Mă numesc Mihaela Răducan şi sunt asistenta regizorului Iurie Grigoraș. Ştim că sunteţi editor la matinalul Prima oră. Mâine urmează să filmăm câteva scene pentru un scurtmetraj și maestrul vă invită să veniţi de dimineaţă, la 9, la Moldova-Film.

– Şi ce va trebui să fac?

– O să vă explice dumnealui.

– Am înţeles.

– Perfect. Deci, pe mâine.

„Parșivul, nu se mai lasă de farse”, îşi zise Vitalie.

Tatăl lui Dinu e actor apreciat pentru memoria-i fenomenală și mai ales pentru vocea gravă, de fumător de pipă. Unicul său fiu i-a moștenit înzestrarea artistică, încât astăzi are reputaţia celui mai cu draci prezentator din televiziunea lor tânără. Chiar dacă uneori devine insuportabil, e mai bine să-i fii prieten.

Vitalie s-a întors intrigat la masă.

– Mai luăm câte-o bere?

– Nu ştiu. Cred că Zgardan are chef de glume.

– Nu cumva te-a rugat să-i împrumuți 50 de lei până la salariu?

– M-a sunat o tipă, asistenta lui Iurie Grigoraș, cum ar fi şi m-a invitat mâine la filmări.

– Felicitări! Și Dinu ce treabă are?

– Mă consideră un bleg. Chiar crede că o să mă duc mâine la Moldova-Film şi-o să stau ca prostul la intrare, aşteptând.

– Nu cred că-i idiot cu totul.

– Nu știu, văd eu.

 

Au mai băut o bere şi s-a făcut ora 6. S-au despărțit în stație. Vitalie a trecut pe la Linella, ca să-și mai ia o bere, un pachet de țigări și un Dirol pentru a doua zi.

Acasă a deschis puțin geamul, și-a scos hainele, apoi a pornit televizorul. De când a rămas singur, nu mai suporta liniștea. Doar Dinu îl vizita în weekend. Nu venea niciodată singur, nici cu mâna goalăși nu spunea nimănui cât a cheltuit.

Făcu un duș rece, gândindu-se că nu poate fi o glumă. Maestrul Grigoraş chiar nu poate fi subiect de farse.

Și-a sunat părinții, prevenindu-i că nu poate veni a doua zi. Are treburi.

Apoi a ieşit la balcon. Şi-a aprins o țigarăşi privea cu detaşare cartierul plin de  anonimi. Lui destinul îi întindea pentru prima oară o mână curată. În viață, totul este posibil. Cel puțin asta susţine Dorina, colega lui de serviciu. Tipa e norocoasă a nabii! A ajuns, în mai puţin de un an, nora viceministrului de Interne. Și, în consecinţă, proprietara unei agenții de turism cu reputație bună.

Reveni în odaie, deschise şifonierul și începu să scotocească prin haine. Găsi eșarfa albă, şi-o aranjă cum știa el mai bine și se duse în antreu. Îl privi înnaripat pe celălalt din oglindă:

My mama always said life was like a box of chocolates. You never know what you’re gonna get*.

Deveni individul care dă ultimii lei pe un bilet la loto:

To infinity and beyon**.

You talkin’ to me?***

Schimbă tonul, privirea, gestul, copleşit de un fior plăcut, precum copilul care spune pentru prima data în viaţă o prostie interzisă.

Puse eșarfa înapoi în geantă, își scoase din dulap cămașa albastră, îmbrăcată o singură dată, tricoul Adidasşi se aşezăîn fotoliu să privească pozele cu Ilinca, rămase pe calculator. Pentru ultima dată.

 

A adormit pe la 3. Liftul a circulat până târziu- începuse weekend-ul şi nimeni nu se grăbea în pat.

Alarma de la telefon l-a trezit la șapte și un sfert. Orașul se odihnea, ca înaintea unui eveniment epocal.

În staţie a realizat că uitase portmoneul acasă. Nu era superstiţios, pur şi simplu de dimineaţă nu mai lucra liftul. Şi-apoi, până la Moldova-Film nu erau decât vreo 20 de minute de mers sportiv.

Porni.

 

Chişinăul e cu adevărat frumos, mai ales sâmbătă dimineaţa. Pe la opt şi jumătate era deja la trecerea de pietoni de lângă studio. Îl chinuia setea. Intră în non-stop-ul de lângă staţie şi se duse glonţ spre frigiderele abia conectate. Apucă o sticlă de Dorna, însă o puse înapoi. Şi-a amintit că uitase portmoneul. A ieşit şi traversă tulburat dincolo. Bine că nu şi-a uitat măcar Dirol-ul. Gustul de ananas îi făcea bine. În curtea studioului nu se vedea nimeni. Iarăşi a veni primul. Se aşeză pe banca de la intrare şi-şi aprinse o ţigară. Minutele treceau greu, precum procesiunile funerare ale liderilor nord-coreeni pe lângă cetăţenii îndureraţi.

La 9:35 au apărut şi ceilalţi, care au intrat înăuntru. Nu ştia cum să procedeze. Îl sună Mihaela, asistenta, şi-l întreabă unde se află. În alte cazuri ar fi fost necuviincios cu o doamnă.

Când a urcat la etaj, toată lumea era la o pauză de cafea. Mihaela, o brunetă subţirică, l-a salutat şi l-a îndemnat să se alăture celorlalţi. Pe la 12 au început filmările propriu-zise. Subiectul era parcă din arhiva unei televiziuni locale. Cel puţin, aşa i s-a părut.

Se făcea că o studentă de la Facultatea de Jurnalism din Bălţi a venit la o redacţie din Chişinău, pentru un stagiu de practică. Fata e orfană, integră, inteligentă şi tot aşa şi mai are în custodie doi fraţi gemeni mai mici. Asta n-o ajută deloc. Nu e primită bine în instituţie, ziariştii consacraţi o tratează cu indiferenţă, şefa departamentului de investigaţii, nemiloasă şi ea, o însărcinează să cerceteze un caz de corupţie la nivel înalt, punându-i astfel viaţa în pericol.

Doar trei actori aveau nişte replici scurte, ceilalţi urmau s-o facă pe subalternii care tac şi lucrează spornic.

– Cine dracu a scris căcatul ăsta de scenariu? a răbufnit Armaşu. Ceilalţi îşi pierduseră deodată auzul, văzul şi mirosul.

– Omul ăsta, care se crede autor, a lucrat barem o zi într-o redacţie de televiziune? Are el habar ce înseamnă investigaţie jurnalistică şi cine trebuie să le facă?

A realizat că vorbeşte singur. La vreo cinci mese distanţă, Grigoraş dădea indicaţii cameramanilor. Au filmat tocmai şapte duble pentru prima scenă.

Enervat, regizorul anunţă pauza de masă. Era paisprezece, fără trei minute. Dacă iese acum, la sigur că reuşeşte la microbuzul Chişinău-Floreşti, de la ora 16, dar nu e nebun să rateze prânzul.

 

S-a întors în platou odată cu ceilalţi. Grigoraş, cu căştile în jurul gâtului, îi anunţă:

– Continuăm!

Maestrul părea confiscat de artă. Păcat că de această dată va eşua, se gândi Armaşu. Ceva iarăşi nu mergea şi regizorul a început să schimbe totul în redacţie. La următoarea scenă, Vitalie a fost rugat să treacă la masa de lângă uşă. Cum nu s-a încumetat să plece la timp, începu să numere oamenii de pe platou. Exact nouăsprezece actori, trei cameramani, un operator de lumini, un sunetist, Grigoraş şi două asistente. Douăzeci şi şapte. „Ce dracu’ caut şi eu aici?”

– Filmăm ultima scenă şi atât pentru astăzi! Vom continua mâine. Acum fiţi atenţi la mine: Voi două staţi acolo, iar dumneata – i se adresă el lui Grigoraş- vii, te apropii de masă, laşi mapa asta şi te duci la loc. Nu te uiţi spre cameră şi te mişti liber.

Vitalie se ridică de pe scaun, luă mapa, îşi aranjă cămaşa şi aşteptă semnalul regizorului.

– Acţiune!…  Stop! Înapoi. Păşeşte mai încet, se vede că ai emoţii.

Au filmat scena de cinci ori. Vitalie trebuia doar să lase mapa pe masa redactorului, care în timpul acesta o certa pe stagiară şi să se întoarcă la locul lui. Atât. Nici tu replică, nici tu gest, adică să joace rolul unui om care nu contează.

 

A ieşit pe la cinci şi ceva. Îşi aminti că nu avea bani şi s-a pornit pe jos acasă. Chişinăul nu se schimbase mult, dar el era dezamăgit. Profund. Îi sună telefonul.

Era maică-sa:

– Alo, Vitalie. Poţi vorbi?

– Da.

– Buna. Ce face actorul mamei?

– Mai nimic. Merg spre acasă.

– Cum a fost?

– Se putea şi mai bine.

– De fapt, ştii de ce te-am sunat?

– Păi, e clar…

– Nu, am fost azi la magazin în centru, că-i venise lui taică-tu pofta de scrumbie cu ceapă verde, cum îi place lui…

– Şi?

– Ajung eu la magazin şi pe cine crezi că văd?

– De unde să ştiu, mamă?

– Ei, n-o să-ţi vină să crezi. Era Paula. A venit alaltăieri de la Italia, pentru nişte acte ceva.

– De ce nu mi-ai spus?

– Dacă-ţi spun că abia azi am văzut-o… Mi-a zis că se duce mâine înapoi.

– Dar de ce aşa repede?

– Nu ştiu. M-a întrebat ce faci. I-am spus că lucrezi la televiziune, că azi, de exemplu, te-au invitat la o filmare. S-a bucurat şi…

– Când ai zis că pleacă?

– Mâine.

– Bine. Te sun mai târziu, că mi se descarcă telefonul.

 

Ca să vezi, s-a bucurat…

 

O călătorie cu taxiul de la Chișinău la Biruința costă 530 de lei…

 

 

­­­­­­­­­__________

Note: Acest text este o ficțiune și trebuie tratat ca atare!

 

Traducere: *„Mama spunea mereu că viaţa e ca o cutie cu bomboane de ciocolată. Niciodată nu ştii ce urmează să primeşti.” (din Forrest Gump).

** „Spre infinit şi dincolo de el!” (din Povestea jucăriilor).

*** „Cu mine vorbeşti?” (din Taxi Driver).

leave a reply