Virgil Botnaru // O zi de 1 septembrie pe care n-am s-o uit niciodată…

Mama mă trezi la ora 5. M-am spălat, m-am îmbrăcat, mi-am luat geanta, rucsacul și am ieșit din casă.

De sus cădea o ploaie măruntă și nărăvașă, ca într-un roman de-al lui Rebreanu, ca într-un film de Radu Jude. De câteva zile pe tata îl durea rău spatele și n-a putut merge să mă petreacă.

Mama a luat celelalte două genți și ne-am pornit. Doi kilometri, pe jos, până în satul vecin, la autobuz.

Pe drum ne-au ajuns din urmă niște femei și a fost oleacă mai vesel.

Când a oprit la stație, mai jos de primărie, Ikarus-ul verde, care știa pe de rost drumurile noastre pline de gropi, era aproape plin. Studenți cu bagaje, părinți emoționați care îi petreceau în lumea mare. Mama s-a așezat lângă o femeie și discutau de-ale lor, eu aș fi dat orice să ne întoarcem acasă.

Am ajuns la autogara din Bălți la șapte și un sfert. Ploaia contenise, ieșise soarele și se făcuse oleacă mai cald, mai frumos chiar. Am urcat într-un autobuz (Ikarus și acela) care avea să ne ducă până la Spitalul Municipal. În spatele lui, printre blocurile sovietice cu cinci etaje, e colegiul unde urma să învăț în următorii trei ani. Lăsasem în urmă paradisul pierdut al copilăriei, anii de școală, prietenii și mergeam să realizez un vis al meu de cândva și-al mamei dintotdeauna – să urmez medicina.

De la stație până la colegiu sunt vreo 5-7 minute de mers pe jos. Am ajuns, cu gențile după noi, pe la 8 fără vreo zece minute. Curtea era plină cu studenți, mame și genți. A ieșit cineva și ne-a anunțat să mergem în spate, pe terenul de sport, la careu.

Am făcut cunoștință cu domnișoara dirigintă, cu cei care aveau să-mi fie colegi, cu administrația. Țin minte că directorul ne vorbise frumos despre vocație și dăruire. Unul dintre băieți zicea: „Îl cunosc de mulți ani pe domnul director. A fost coleg de clasă cu mama mea.”

După careu, am mers în auditoriu. Părinții au rămas afară cu bagajele. Am făcut o oră, ne-am prezentat fiecare, am făcut cunoștință cu orarul.

Ne-am dus apoi la contabilitate, să achităm pentru un an de trai în cămin. Era rând, am așteptat vreo oră, îmi era foame și lehamite de noua viață care atât de frumos începea.

Pe urmă am mers la cămin să ne dea, în sfârșit, o cameră. Și acolo era rând. Și acolo îmi era foame.

În cameră erau trei paturi goale, un dulap, o masă și două noptiere. Ușa de la intrare era ruptă. Pe durata vacanței, apa fusese închisă de undeva din subsol și când am deschis robinetul începu să curgă apă cu rugină. Iar nouă ne era sete.

Am mers într-un cămin de alături după saltele. Mama, prevăzătoare, îmi pusese o pernă de acasă.

Apoi am tras o fugă până la colegiu. De la depozit ni s-a dat o ușă. Nu era nouă, dar numai noi aveam ușă căptușită cu piele neagră. Drept că mirosea a naibii. Am adus-o repejor, am șters-o, dar a trebuit să așteptăm câteva ore meșterul.

Pe la patru, mama a ieșit să meargă acasă. Am coborât s-o petrec plângând, îi ziceam să mă ia, să nu mă lase acolo.

A doua zi avea să vină iarăși, să-mi mai aducă lucruri, bani, mâncare făcută gata.

Nici eu, nici Victor, colegul meu de cameră și de grupă, n-am prea dormit noaptea aceea. A doua zi au venit părinții noștri, ne-au adus ce ne mai trebuia, ne-au hrănit bine și ne-au îndemnat să fim cuminți, ascultători, să învățăm bine și să nu ne legăm cu cei răi, că la oraș sunt mulți din ăștia.

Miercuri îmi era dor de casă, joi îmi era și mai dor, vineri am mers acasă. Iar duminică nu voiam nicidecum să mă întorc. Tata m-a lăsat, n-a zis nimic. Însă luni dimineață m-a trezit la 5 și m-a petrecut la autobuz – un Icarus verde care știa pe de rost drumurile noastre pline de gropi.

 

Pe urmă, cu încetul, ne-am obișnuit. Deși au fost zile – mai ales după vacanță – când, după ce ajungeam la cămin, voiam să iau troleul și să mă duc la autogară, iar de acolo acasă. M-am pornit cred că de vreo două ori, dar nici măcar până la stație n-am ajuns.

 

În anii care au venit, mai ales când am mers universitate, având deja 3 ani de experiență la cămin, îi ajutam eu pe alții să depășească aceste perioade. Și câteodată mai treceam pe la colegiu, pe la cămin.

 

Detest și până azi zilele de duminică. Și orice început de septembrie îmi provoacă o stare de neliniște, de…  nu știu cum să-i zic.

 

N-am mai ajuns să mă vadă mama medic. Dar nu cred că ploaia aceea a fost în zadar…

leave a reply