Virgil Botnaru // O zi din viața unei văcuțe ciute și a unui bucătar încornorat

De data asta era clar ca bună ziua că n-avea cum să se termine cu bine. Se mai certaseră ei, tot așa, „la cuțite”, chiar și mai încoace, cu vreo doi-trei ani în urmă, dar niciodată atât de serios ca acum. Niciodată!…

De vină firește că era el, pentru că ceda, până la urmă, întotdeauna, deși, măcar din simplul motiv că e bărbat și aduce bani în casă, n-ar fi trebuit s-o facă. Și încă de atâtea și atâtea ori. Iar femeia, cum auzise el, nu doar o dată, de la taică-său, dacă nu știi s-o ții în frâu și s-o pui la respect, ca să-și știe locul, ți se suie în cap și te bagă în pământ. Mai ales dacă nu are copii și stă toată ziulica singură acasă, cum era în cazul lor. Trândăveala și plictisul o făceau pe Veronica să nu mai știe ce să facă de atâta bine.

E adevărat că un orășel prăfuit cum este Edinețul n-avea cum s-o ademenească cu cine știe ce tentații. Mai ales că, în doisprezece ani de liceu, plus cei șapte „de acasă”, și Bălțul natal (care se zice că e oleacă mai răsărit) devenise un ghetto. Iar ea, femeie cu ambiții și visuri mărețe, voia să admire în fiecare dimineață de la geam splendoarea vreunei metropole. Și când colo…

 

Tot din cauza lui Stelian au ajuns ei în fundătura asta. Într-o zi, unuia dintre proprietarii restaurantului unde lucra el îi veni ideea să deschidă o sală de banchete la Edineț. Fiind originar de prin părțile locului și mai ales pentru că șeful îl prețuia și avea mare încredere în el, Stelian a fost ușor de convins să vină, cu tot cu familie, pentru o vreme, aici.

Angajatorul cu dare de mână îl făcuse bucătar-șef, mărindu-i dintr-o dată salariul cu câteva miișoare și tot el le plătea, în fiecare lună, chiria. Iar Stelică, fiind acum departe de ochii patronului atât de generos cu el, știa nu din auzite cum să mai facă niște bănuți pe desupra. Și tot el avea grijă ca frigiderul lor de acasă să fie întotdeauna plin.

Drept că, pentru un asemenea trai, venea foarte târziu acasă, lucra duminicile și de sărbători, chiar și atunci când, oficial, avea zi liberă, era căutat, sunat și rugat să vină, „pentru cel mult o oră”, la serviciu, dar se întorcea, ca întotdeauna, abia după miezul nopții. Așa că Veronica, femeie tânără și cu poftă de viață, se cam săturase, de la o vreme, să se culce singurică.

 

Iar atunci când prima ei iubire, Eduard Carpov, holtei consacrat și, de vreo jumătate de an, manager de oficiu la o companie de telefonie mobilă, a îndrăznit într-o seară să-i scrie pe facebook, femeia a rămas năucită, și abia peste vreo două zile i-au ajuns cuvinte să-i răspundă. Edy îi mărturisea atunci cu toată sinceritatea că numai ea era marea iubire a vieții lui, că, oricât a încercat, n-a mai putut să îndrăgească pe alta, că regretă amarnic toate greșelile trecutului și că acum ar fi fost altfel, dacă destinul le-ar fi oferit, printr-o minune, o șansă.

Tot așa, de la o zi la alta, discuțiile cu dânsul îi umpleau de rost zilele cele fără de nume și serile mohorâte (de octombrie). Cu siguranță, dacă ar fi fost cu Eduard, viața ei era să fie alta. Spre deosebire de Stelian, ăsta are, totuși, oleacă de ambiție și poate să vadă în fiecare eșec o nouă provocare. Nici vorbă, are și el, ca tot omul, niște neajunsuri, dar, se gândea ea cu mintea cea de pe urmă, acum nu i-ar mai fi fost atât de greu să se împace cu ele.

 

După aproape o lună de vorbe alese cu grijă, regrete și declarații rostite, rușinos, cu jumătate de voce, Eduard veni, într-o seară de sâmbătă, în ospeție. Parcase mașina în piața din fața primăriei, la două cartiere distanță, ca să nu aibă vecinii întrebări, și peste câteva minute urca, îngrijorat, cele cinci etaje hrușcioviste care-l despărțeau de fericirea absolută.

Ușa era întredechisă, din holul apartamentului 59 țâșnea o vână dreaptă de lumină. După ce el intră, Veronica încuie pe dinăuntru de două ori, îl privi pentru o clipă în ochi și-l îmbrățișă, cu puterea unui om care se înneacă. O îmbrățișare ca aceea Edy văzuse numai în filmele cele vechi, despre război, filme la care bunică-sa, când se-ntâmpla să le privească, plângea numaidecât, sărmana, în cunoștință de cauză, nu ca mucosul de el.

S-au sărutat cu patimă, acolo, lângă ușă. Mâinile lui harnice alergau, pe sub tricoul roz, pe spatele ei gingaș, ca o caisă coaptă. Veronica stinse lumina din hol și-l invită după ea, ținându-l de mână. Inima îi bătea ca atunci când s-au iubit pentru prima oară. Chiar și peste ani, fiind deja soția lehămetită a unui morocănos ca Stelian, femeia asta avea încă apetitul și obrăznicia unei fete de la țară, lăsată de capul ei într-un cămin studențesc.

S-au dus mai întâi la bucătărie. Au băut puțină șampanie, am mâncat o tabletă de ciocolată amăruie, și-au spus, în voie, toate cuvintele pregătite anume pentru această zi. Apoi au mers împreună la baie, pe urmă în dormitor, unde au continuat petrecerea minunată a dulcii lor regăsiri.

Stelian avea la restaurant o nuntă în seara aceea și ei știau bine că n-o să vină degrabă…

 

Vizitele de weekend ale lui Edy erau tot mai frumoase și mai scurte, iar zilele dintre ele treceau chinuit, ca privirea unui miop în vârstă printr-o fereastră demult uitată.

De la o vreme, vecinii au prins a bănui ceva, căci prea des se întâlneau ei în scară cu domnul acela tânăr, mai întotdeauna la cravată, cu o dungă subțire de barbă, galant, mirosind a parfum adus dintr-o țară de departe.

Până când, într-o dimineață, unul mai binevoitor îi spuse, cu subînțelesuri, lui Stelian că ar fi bine să mai lase din treburi, că prea aleargă și n-are deloc timp pentru familie. Oricum, n-avea să facă el toții banii din Edineț și nici n-avea cum să le reușească pe toate, într-o singură viață de om.

Câteva zile după aceea, bucătarul se tot gândi oare ce-a vrut să-i spună bătrânul de la etajul trei. Într-un târziu, se dumiri singur cât de distantă era, de la o vreme încoace, Veronica. El credea că, din pricina monotoniei acelei vieți de pasăre în colivie, femeia lui se dezvățase să-l iubească la fel de puternic ca mai înainte, dar se pare că nu era chiar așa…

Se hotârî atunci că trebuie neapărat să afle adevăratele surse ale problemei, chiar dacă asta ar fi putut să-l coste până și căsnicia, adică viitorul lui și al ei, deopotrivă.

 

Într-o sâmbătă îi spuse Veronicăi că se va întoarce foarte târziu, pentru că avea de pregătit un banchet „la soviste”, pentru niște clienți bănoși. Părea indiferentă, ca de obicei. S-a dus la restaurant, și-a luat o cafea și privea, de data asta fără tragere de inimă, la forfota chelnerilor și a chelnerițelor tinere, harnice și frumoase. Nu prea avuse el timp să-și admire colegii.

Până când Eugen, administratorul sălii, care se tot plimba, plin de importanță, din colo-ncoace, începu la un moment să-l irite. Tânărul respira nefiresc, de parcă și-ar fi tras, ca un copil, mucii, în loc să-i sufle. Nu era răcit, pur și simplu avea omul un tic enervant, pe care el abia acum îl observă. Iar Renata, noul lor barmen, se juca întruna cu inelul de pe deget. Cum de oare nu remarcase el până atunci deprinderile lor cele proaste?…

Și nici alte detalii, cu mult mai importante și pentru binele lui, nu le luase deloc în seamă. (Mare) păcat!…

 

Pe la vreo zece se ridică, chemă un taxi și porni spre casă. Pe străzi domnea o liniște umedă de toamnă. Își aminti atunci cât de mare i se părea lui, în copilărie, Edinețul și cât de mult s-a schimbat între timp.

Când erau pe aproape de casă, îl rugă pe taximetrist să oprească puțin și se duse la market să ia o șampanie. O vor bea cu Veronica, în seara asta, foarte curând, când temerile lui se vor dovedi complet nejustificate, se gândea el.

Și dacă n-avea să fie așa?…

Poate că era mai bine să se întoarcă din drum, să se oprească la un bar, să stea acolo până spre dimineață și abia atunci să se ducă obosit acasă, așa cum își anunțase, de cu seară, soția… Nu! își zise apoi hotărât, trebuia să meargă până la capăt. La ora aceea sau niciodată, cât încă nu era târziu…

Prin geamul de la dormitor se vedea o lumină slabă, de la televizor sau de la veioză. Deci, deocamdată, totul era bine. Când era singură acasă, Veronica se temea să doarmă fără nicio luminiță. Poate că și de data asta s-o fi culcat deja, iar el umblă cu aiureli de-ale lui, în toiul nopții…

Se opri pentru câteva minute, gândindu-se bine, încă o dată, dacă ar fi trebuit să urce sau nu. Apoi deschise cu putere ușa de metal și urcă înfrigurat pe scări, pășind câte două trepte deodată. Se mai opri o dată pe palier, lipindu-și urechea de ușă. Se dădu la o parte, rușinat de ridicolul situației, descuie cât putu de încet și intră. Se descălță, atent, în hol, își lăsă haina, luă sticla de șampanie și porni în vârful degetelor spre dormitor.

Deschise încetișor ușa, se așeză fără niciun zgomot în fotoliu și se puse să privească. În patul lor conjugal, Veronica și boyfriend-ul ei de cândva, despre care el aflase recent, absolut întâmplător, niște detalii foarte interesante, se iubeau ca în ajunul Apocalipsei.

Stelian tuși ușor, apoi se ridică liniștit de la locul lui. Cei doi au înmărmurit într-o îmbrățișare. Avea impresia că, pentru moment, lumea toată se oprinse pe loc din mersul ei și numai el, în singurătatea durerii sale, continua să respire și să se miște printre umbrele unor lucruri și ale unor oameni, care, până acum câteva clipe, existaseră cu adevărat.

– Îmi cer iertare! – rosti el calm, fără să privească în direcția lor. – Iată, v-am adus aici ceva de băut…

Se duse apoi în salon, luă din sertar niște bani, pe care-i ticsi în buzunarul pantalonilor, își luă haina din coridor, pantofii curați și ieși, încuind, ca un copil responsabil, ușa după dânsul.

 

Când s-a întors a doua zi, beat criță, cu pardesiul descheiat, fără de câțiva nasturi și mirosind puternic a fum de țigară ieftină, Veronica tocmai terminase de adunat bagajele. A privit-o în ochi, cu reproș, fără să-i zică nimic, se descălță, împiedicându-se de câteva ori, aruncă hainele de pe el peste mormanul de pungi și genți din coridor și se prăbuși apoi, ca un stâlp îmbătrânit, pe patul din salon.

Când se trezi, buimac, tocmai spre seară, Veronica era deja plecată, cu tot cu avere. S-a dus la bucătărie, bău pe nerăsuflete câteva pahare cu apă de la robinet și se porni, cătinel, să facă o tură prin apartamentul pustiit.

Pe lângă aceea că-l lăsase complet fără perne, ștergare, veselă și toți banii din casă, soața lui avusese grijă să ia și tot ce aveau în frigider. Iar lui îi era oleacă foame. Chiar și în halul în care era trebuia să ajungă (și cât mai repejor) la restaurant. Dar mai întâi trebuia să facă o baie. Bine că Veronica îi lăsase măcar periuța de dinți și șampunul cel vechi. Cu cine oare o fi cărat ea toată zestrea ?, se întreba el retoric. Pe asta chiar n-avea de unde s-o știe în clipa aceea.

 

Pe când el dormea adânc, ca un războinic învins, nevastă-sa nu-și găsea locul prin casă. De ce nu se duse și ea aseară cu Edy, tare îi mai trebuia să discute cu Stelian. Firește, regreta că n-a avut curaj să-i spună mai devreme, dar, dacă s-a întâmplat, până la urmă, așa, ar fi fost mai corect să se despartă civilizat, ca oamenii, fără ură și scandal. Ce folos că l-a așteptat cu inima strânsă toată noaptea, dacă, atunci când a venit, n-avea cu cine vorbi?… Iar Eduard e foarte ocupat azi. Ei cum să se ducă ea la Bălți, cu atâtea bagaje?…

 

Deodată, își aminti de un fost coleg de-al lui Stelian, care, fie și ocazional, le era prieten de familie. Pentru că, de cum își deschise o alimentară în Cupcini, începuse să-și cam uite prietenii. În fond, parcă nu e băiat rău, dar…

Oricum, trebuia cel puțin să încerce. Mai știi, poate acceptă, totuși, s-o ducă azi la Bălți?… Scotoci prin buzunarele pardesiului și scoase telefonul. Căută în agendă, formă numărul și se duse la bucătărie, să vobească cu Sergiu, să-l roage, să-l convingă. El era ultima ei șansă. Mai ales că avea de gând să-i plătească atâta cât trebuie…

Omul a acceptat s-o ajute, însă doar după câteva ezitări și motive inventate, spuse atât de firesc, doar ca să scape de ea. Avea să vină într-o oră. Ei, și ce să facă ea atâta amar de vreme?…

Se mai uită o dată prin dulapuri, nu cumva să fi uitat ceva important, că, orice-ar fi, picior de-al ei nu mai calcă în casa asta. Apoi luă telefonul lui Stelian și coborâ până la magazinul din curte. Dacă venea Sergiu și n-o găsea acasă?… A doua oară nici n-ar mai avea curajul să-l sune, cu aceeași rugăminte.

 

A venit, așa cum îi promise, într-o oră. A ajutat-o să coboare toate gențile și pungile, apoi le-a încărcat singur în mașină, așezându-le cum trebuie. Abia când ieșeau din oraș și-a permis s-o întrebe ce se întâmplase în familia lor.

 

Sergiu, un idealist provincial, care trecuse, până la cei treizeci și cinci de ani câți îi avea, prin două divorțuri, o înțelegea și, până la un punct, chiar îi dădea dreptate. Dar mai încolo (nu neapărat din solidaritate masculină sau din motivul că-i lega o veche prietenie) îl considera pe Stelian un bărbat demn, nedreptățit de soartă. Atunci și acolo, ar fi fost în van orice încercare de a o convinge că el e de altă părere, așa că păstră pentru sine concluziile necesare.

Tăceau ambii, jenați de abisul situației, chiar dacă niște gânduri se cereau (numaidecât!) spuse. Tăcere și răbdare, deci…

De-ar ajunge odată la Bălți…

 

Abia când treceau prin Recea, Sergiu a mai redus din viteză.

Dintr-o hudiță îngustă, ce se intersectează cu traseul Edineț-Bălți, cel care desparte satul în două, veneau alene, de la cireadă, niște vaci sătule. După ce trecuseră parcă toate, Sergiu apăsă voinicește pe accelerator, dar imediat au fost zdruncinați de o zguduitură moale.

Tocmai când au vrut ei să pornească mai departe, o bovină mai domoală, rămasă în urmă, le ieși brusc în cale și se izbi în portiera mașinii. Sticla se făcu țăndări, iar în aripa dreaptă a mașinii apăru o adâncitură cât dezamăgirea din ajun a lui Stelian.

Vaca se ridică speriată de jos și porni apoi să alerge, șchiopătând, la deal, pe hudiță. Totul se petrecuse în câteva secunde, încât Veronica abia de reușise să-și dea seama ce se întâmplase. Din urma vacii venea o femeie mătăhăloasă, cu o nuia verde în mână, cel mai probabil stăpâna animalului, care, privindu-i cu ciudă, își văzu de drum.

Sergiu și-a aprins o țigară și se dădu lângă un gard mai arătos, cu telefonul la ureche.

 

Când Stelian ieși de la baie și se duse apoi la bucătărie, văzu că avea tocmai șapte apeluri nepreluate, și toate de la Sergiu Prepeliță.

– Alo! Ce naiba faci, de nu răspunzi?…

– Eram la baie…

-Lasă tot dracului și vino să-ți iei femeia.

-Da’ unde-i?

-La Recea. Și hai mai repejor, că ne apucă noaptea. O să-ți povestească ea totul acasă. Te așteptăm!…

 

„Bună treabă!…”, își zise bucătarul. Îl sună tot atunci pe Oleg, șoferul lor de la restaurant și în mai puțin de zece minute porneau amândoi la drum.

La Recea, au încărcat toate pungile și gențile Veronicăi, au urcat toți patru în minibus și s-au întors la Edineț.

 

În seara aceea, Stelian nu s-a mai dus la serviciu. A rămas acasă și au discutat cu Veronica până târziu. Apoi au deschis șampania cumpărată de el în ajun, au despachetat toate gențile și pungile și s-au culcat amândoi, obosiți și fericiți, tocmai spre dimineață.

 

De atunci Sergiu nu mai răspunde la numere necunoscute, iar fostul bucătar și soția lui trăiesc fericiți, până în ziua de azi, într-un orășel liniștit din Nordul pitoresc al Moldovei…

 

_______

*Notă: Acest text e o ficțiune.

Orice asemănare cu oameni și situații reale/ cunoscute este absolut întâmplătoare!

leave a reply